M-am întors după 25 ani în Facultatea de Farmacie, tocmai la timp ca să-i pot serba centenarul...

Dincolo de nostalgia locului și a oamenilor, dar mai ales a activității didactice, care mi-a  lipsit cât am fost implicat în activități mai practice, sentimentele care mă încearcă sunt amestecate. Oare în următoarea sută de ani cum va evolua profesia și implicit Facultatea de Farmacie? Sau Facultatea și implicit profesia? Sigur că peste un timp eu nu voi mai fi ca să pot observa direct, dar asta mă face și mai preocupat de moștenirea pe care cu toții o lăsăm în urmă... Deși în plan general am beneficiat ca țară de avantajele trecerii la democrație și economia de piață, poate nu cât s-ar fi putut, dar evident am beneficiat, iar ca membri ai Uniunii Europene putem visa și lucra pentru mai bine, pe plan profesional sentimentul majoritar este că suntem într-un regres din care nu se știe cum o să ieșim. Dincolo de aspectele acute, la care eu cred că există soluții, lipsind poate dorința sau capacitatea de a le pune în practică, am încercat – profitând de întoarcerea la Facultate – să obțin un punct de vedere suplimentar, din partea tinerilor aspiranți la profesie, ca indicator valoros pentru viitorul acesteia.

Pe de o parte, studenții de dinaintea anului terminal sunt tineri, activi, doritori și încă încrezători că investiția lor de timp și energie îi poate duce într-o direcție bună; recentul Congres Național al Studenților în Farmacie a confirmat într-un mod tonic acest lucru. Pe de altă parte, studenții în ultimul an și rezidenții, având un prim contact sau mai multe cu realitatea din farmacie, sunt mult mai sceptici și negativiști, căutând soluții de nișă sau pe alocuri chiar contemplând reorientarea profesională. Asta mă face să cred că, dacă nu se întâmplă câteva lucruri bune repede, atractivitatea profesiei pentru tânăra generație riscă să ajungă atât de jos încât va fi extrem de dificil să o ridicăm la un nivel rezonabil, indiferent de performanța și satisfacția farmaciștilor la apogeul maturității profesionale.

Poate că greșim uitându-ne prea mult la noi și la problemele noastre, pentru că mare parte din satisfacția și imaginea de care avem nevoie nu vine  din discuțiile din interiorul profesiei, ci din partea celor mulți pe care ne propunem și suntem datori să-i ajutăm la maximul pregătirii și competențelor noastre, oamenii bolnavi care au nevoie de îngrijire și îndrumare și care  - împreună cu familiile lor – alcătuiesc ceea ce îndeobște numim publicul larg. În multele încercări și zbateri la care am fost supuși și expuși, în rolul frecvent de țap ispășitor într-un peisaj complicat și dinamic, dar nu lipsit de ipocrizie și de interese evidente, nu cred că am reușit – pe ansamblu – să dăm suficientă atenție și cele mai potrivite sfaturi omului din fața noastră și ca atare nu suntem bine valorizați de același public larg. Cred că imaginea noastră de „vânzători de medicamente” este cel mai periculos dușman al profesiei de farmacist, pe care trebuie să îl combatem cu toate mijloacele.

Ca unul care am trăit întreaga tranziție, de multe ori foarte aproape de miezul fierbinte al evenimentelor, cred că ne putem face pe bună dreptate câteva reproșuri, așa cum cred și că nu e bine să ne demoralizăm, considerându-ne singurii vinovați de situația actuală. Doar trebuie să admitem că prezența intereselor străine profesiei, exacerbarea dimensiunii comerciale a farmaciei în detrimentul celei de îngrijire a sănătății, ca și abordarea concurențială exagerată care s-a practicat o bună bucată de timp sunt lucruri care au afectat semnificativ și imaginea farmaciei și statutul profesiei de farmacist. În loc să avem farmacistul ca exponent tipic al clasei de mijloc, mai apropiat de pacient decât medicul, unul din stâlpii recunoscuți ai comunității pe care o deservește cu maxim de dăruire, pasiune și pricepere, cu farmacia ca loc consacrat de consiliere și încredere pentru toți pacienții și membrii comunității, alergăm după o fata morgana înșelătoare, o iluzie deșartă dar care ne atrage încă cu destulă putere.

Ceea ce contează mai mult decât mulțumirea și imaginea noastră este mulțumirea și încrederea comunității în noi. Este nivelul actual de asistență cu medicamente maximum ce putem oferi ca țară, ținând cont de resursele pe care le utilizăm? Este nivelul actual de încredere al pacienților acel fundament solid pe care putem să reclădim viitorul profesiei? Este contribuția fiecăruia dintre noi ceea ce putem și dorim cel mai mult să punem la baza unui viitor mai bun? Am serioase rețineri că răspunsul este pozitiv, iar încrederea și mulțumirea pacienților, în ciuda potopului de reclame care se abate asupra lor, nu cred că este la cotele pe care ei înșiși și le doresc.

Poate că modelul comercial al farmaciei, „învingător” în ultima vreme, își arată limitele... Poate că a sosit momentul să reluăm foarte serios discuția despre modelul etic al farmaciei, în care pacientul este în mod real în centrul preocupărilor, iar farmacistul beneficiază de independența profesională care-i asigură maxima concentrare și eficacitate pe acest important și nobil obiectiv.