ucureştiul, criticat sau nu, de oamenii ce îl străbat, rămâne păstrător de istorie, uneori descoperită întâmplător. Aşa este şi Sinagoga Mare, sau Sinagoga Poloneză, construită de evreii veniţi din Polonia, intraţi în România mai întâi prin Moldova, ca apoi să se stabilească în Bucureşti.
     Blocurile ceauşiste ce au flancat Sinagoga, ascunzând-o în cenzura de orice fel a acelor vremuri, îşi îndeplinesc şi astăzi rolul şi camufleză acest edificiu architectural de ochii noştri. Şi iată cum, la pas prin Bucureşti, sau dacă eşti în căutarea unui loc de parcare, descoperi o clădire păzită şi afli că edificiul ce face nota discordantă cu blocurile ce o înconjoară este Sinagoga Mare, declarată de către Academia Română, monument architectural al Bucureştiului.
     Pe vremea domnitorului Gheorghe Bibescu, evreii polonezi primesc aprobarea ridicării Sinagogii, iar în anul 1847 finalizează construcţia. La început a fost decorată în stil renascentist, cu influenţe maure, iar în anul 1909, când a fost introdus curentul electric, au fost montate în Sinagogă 12 lampi inscripţionate cu numele triburilor care au format poporul evreu. Arhitectul Petre Antonescu, cel care a realizat şi Primăria Bucureştiului, modifică sinagoga: dispare cupola pe care o avea iniţial, adaugă chivotul şi dă o arhitectură armonioasă balcoanelor, folosind şi elemente neoromane. În anul 1920 este donat Sinagogii un candelabru din lemn de tei, iar în 1936, pictorul evreu Gershon Horovitz o decorează în stil baroc rococo. Sinagoga este vandalizată de legionari în 1941 şi va putea fi reparată abia în 1945, la sfârşitul celui de al doilea război mondial.
     Din anul 1991, la iniţiativa rabinului Moses Rosen, Sinagoga nu mai funcţionează ca lăcaş de cult şi este transformată în Expoziţia Holocaustului Evreilor din România. Astăzi, în România, mai există aproximativ 6000 de evrei. În Bucureşti, trăiesc circa 2000 şi sunt două sinagogi funcţionale: Templul Coral şi Sinagoga din Piaţa Amzei.
     Curatorii muzeului m-au primit ca pe o veche cunoştinţă şi tot ce am aflat a fost ca la un taifas cu prietenii. Îl rog, la cea de a doua întâlnire, pe domnul arhitect Aristide Streja, custodele muzeului, să îmi povestească despre holocaustul din România. Şi aşa, am pornit într-o călătorie în timp, ajungând undeva în preajma celui de al doilea război mondial!
     „M-am născut în Bucureşti. Părinţii mei aveau o mică dugheană pe strada Şelari, unde vindeau lenjerie şi mărunţişuri. Copil mic fiind, am locuit undeva pe cheiul Dâmboviţei. Vis a vis de unde locuiam, era o şcoală primară care se numea „La tăbăcari”, pentru că era lângă o fabrică care se ocupa de tăbăcărie. La această şcoală am învăţat eu clasele primare”.
     Aristide Streja, povesteşte despre vremuri de mult rămase închise în cărţi sau amintiri personale. Născut într-o familie de evrei, locuind în cartiere evreieşti, războiul şi prigoana evreilor îl prind la vârsta adolescenţei.
     „Am avut şansa să am o soră şi un frate, mai mari, care aveau

grijă de mine. Ne-am mutat cu locuinţa, aproape de strada Sfânta Vineri, într-un cartier evreiesc. Şi am intenţionat să urmez acolo, liceul „Matei Basarab”, dar în anii ’40 am fost dat afară din această şcoală. Au fost excluși evreii din toate şcolile publice. Fratele meu terminase liceul şi începuse să studieze avocatura, dar văzând că în România cu această meserie nu o să poată face mare lucru din pricina apropierii României de Germania, s-a înscris la Facultatea de Arhitectură. După 2 ani de studiu la Arhitectură, l-au dat afară. Când a început prigoana evreilor, sora mea s-a căsătorit cu logodnicul ei, din Cernăuţi şi au plecat acolo, ca să scape de invazia nemţilor. Ne-a propus şi nouă să plecăm cu ei, însă tatăl meu a refuzat şi am rămas în casa părintească, în Bucureşti. Când s-a declarat războiul, ruşii au evacuat Basarabia. Sora mea cu soţul ei au fugit şi de acolo. S-au îmbarcat în nişte vagoane de marfă, ca să plece în Rusia. Drumul lor a durat câteva săptămâni; mergeau încet din cauza bombardamentelor aviaţiei germane. Se retrăgeau trupele şi vagoanele erau pentru armata sovietică, de aceea ei aşteptau în gări zile întregi. În acest timp în care se retrăgeau către Rusia, într-un vagon, sora mea a născut. Cu fetiţa nou-născută, au ajuns în Uzbekistan, la Samarkand. Acolo era o sărăcie extraordinară. Erau mulţi evrei evacuaţi acolo. În Samarkand erau corturi mari şi într-un astfel de cort erau cazate trei familii. Şi fiecare familie avea un copil sau doi. Cumnatul meu care era pictor, s-a îmbolnăvit de o afecţiune a retinei. A avut însă şansa să fie tratat de un mare doctor ce s-a retras odată cu armata sovietică; Filatov se numea medicul care îngrijea răniţii, retraşi de pe front, în Uzbekistan. Cumnatul meu a ajuns la acest medic care i-a făcut o grefă de retină de maimuţă; operaţia a reuşit şi medicul i-a spus: "- trebuie să te hrăneşti bine, cu vitamine!" Dar nu aveau bani! El lucra pentru armată, făcea afişe şi hrana o primeau pe baza unor cartele. Aşa că, după operaţie, cartofii pe care îi primeau erau curăţaţi de coajă. Cojile şi le opreau pentru ei, iar cartofii îi vindea sora mea ca să poată cumpăra câteva portocale pentru soţul ei. Şi hrănit aşa, s-a însănătoşit. Fetiţa lor a crescut încet încet, alături de ceilalţi copii din tabăra de refugiaţi: copii ruşi, uzbeki şi tătari. Şi, deşi fiecare copil vorbea pe limba lui, ei se înţelegeau foarte bine.”
     În timpul războiului, familia Streja a fost dată afară din casa din strada Legislator, ce se afla atunci la intersecţia străzii Văcăreşti cu Labirint şi cu Sfânta Vineri. „Locuiam în strada Legislator nr. 5, dar am fost daţi afară .. când a fost progromul legionar noi eram în acea curte cu mai multe apartamente, singura familie de evrei. Când au tăbărât legionarii în acest cartier, au venit în curtea unde locuiam şi au întrebat dacă locuieşte vreo familie de evrei. Vecinii noştri au spus că nu locuieşte acolo nicio familie de evrei şi aşa am scăpat de progromul legionar, dar am fost evacuaţi toţi din acea curte unde, s-a făcut Centrul de Recrutare pentru Armată. Am fost daţi afară, în stradă!

     Ne-am mutat apoi pe strada Vulturi. Ne-au primit cu chiu cu vai nişte proprietari care nu prea voiau să închirieze. Ne-au închiriat o mansardă, cu un pod şi o cămăruţă. Tatăl meu a fost dat afară din buticul pe care îl avea şi nu pot nici acum să înţeleg cum a reuşit tata să-şi întreţină familia în toţi acei ani de război!”
ovestea merge mai departe, şi ajungem la excluderea proaspătului elev, Aristide Streja, din liceul „Matei Basarb” şi mobilizarea sa, de către armată, la muncă în folosul obştesc. „Am fost exclus din liceu şi am fost mobilizat la muncă obligatorie. Câţi ani aveam atunci? Nu prea îmi place să vă spun. Nu ştiu câţi aveam, 16 ani?! Cam aşa ceva. Am făcut muncă obligatorie pentru construirea poligonului Cotroceni. M-am îmbolnăvit de la atâta săpat şi am fost trecut să car pământul cu roaba. Căram pământul pe un fel de deal, de unde îi dădeam drumul. Lucram toată ziua: de dimineaţă, până seara. Plutonul nostru avea un locotenent, care nu ne lăsa să stăm în picioare la adunări. Era considerat un onor la care noi nu aveam dreptul! La adunări stăteam pe jos. La o astfel de adunare a venit un maior şi ne-a spus că dacă nu îndeplinim normele pe care ni le-a dat, vom fi împuşcaţi! Ziua munceam la pământ şi seara mergeam la învăţătură, la şcoala evreiască.” În acea perioadă, Aristide este mobilizat, alături de alţi tineri evrei, la Institutul Central de Statistică din Bucureşti, tot în Cotroceni. Acolo a lucrat hărţi. Se făceau hărţi pentru toate satele din România. Şi aveau şi aici norme! Seara, se ducea la şcoală. Şi asta până în iarna aprigă a anului 1942, când a fost mutat la curăţirea zăpezii, în Gara de Nord.
     „Era un frig… ceva teribil! Eu nu aveam cine ştie ce de încălţat: umblam cu nişte ciorapi groşi, în şoşoni şi mă înveleam cu fulare ca să nu intre zăpadă înăuntru. Era un frig nebun, era groaznic să stai 8 ore afară. Aprindeam focuri ca să ne mai încălzim. La muncă erau doar evrei. Probabil că în altă parte a oraşului, mai erau şi alţi muncitori, dar aici unde munceam eu, erau doar evrei. Apoi, în ‘44 a fost bombardată Gara de Nord de avioanele americane. După bombardamente se făcea o curăţire a străzilor şi se scoteau bunurile din clădirile distruse. Plutonul meu a fost încartiruit pe Calea Griviţei. Noi veneam dimineaţa la locul de adunare, şi de acolo mergeam pe jos până pe Griviţei unde lucram la cărămizi; se făcea un lanţ de oameni şi ne aruncam cărămizile de la unul la altul .. dar veneau avioanele din nou să bombardeze, se dădea alarma şi noi fugeam de acolo până în centrul capitalei unde erau adăposturile subterane; făceam kilometri întregi pe jos, fugind către adăposturi! După ce se încheia bombardamentul mergeam din nou în Griviţei, la cărămizi. Şi aşa era toată ziua, tot o alergătură!”
- Aţi purtat steaua galbenă? am întrebat curioasă, având în ochii minţii atâtea secvenţe de filme cu războiul din ’44.
- În Bucureşti nu am purtat steaua galbenă. Dar raţiile noastre de pe cartele erau mai mici. Noi, evreii, primeam mai puţină hrană .
a finele războiului, familia îşi reia mica afacere cu buticul cu mărunţişuri şi lenjerie. Tânărul Aristide îşi însoţeşte tatăl la bâlciurile din diferitele oraşe unde stă şi el la tarabă pentru a vinde. Tot acum, după război, i se recunoaşte bacalaureatul şi studiile de arhitectură pe care le-a început în timpul războiului când, se înfiinţaseră universităţile evreieşti. O parte dintre studii i s-au echivalat, a mai dat şi ceva diferenţe, astfel încât, într-un an de studii a fost admis în anul III de facultate, iar în anul 1947 şi-a încheiat studiile de arhitectură.
     „Cu doi ani înaintea mea, fratele meu a terminat şi el arhitectura. Dar absolvise şi avocatura şi filozofia. Vrusese foarte mult să plece din România. În 1941, a încercat să plece cu nava Struma care transporta evrei români în Palestina. I s-a spus că a sosit prea târziu şi toate locurile se ocupaseră, aşa că va pleca la a doua cursă. Struma a fost însă torpilată la acel transport şi din cei 700-800 de pasageri, doar unul singur a supravieţuit! Şi acela era un bun prieten de-al meu!

După terminarea războiului fratele meu şi-a dorit în continuare să plece în Franţa. Dar nu a reuşit. A făcut cerere să plece în Brazilia, invocând reîntregirea familiei, deşi noi nu aveam pe nimeni acolo. După multe luni i s-a acordat însă paşaportul pentru Brazilia, şi odată plecat la drum, s-a oprit la nişte rude la Paris, unde i s-a acordat dreptul de şedere ca refugiat politic şi unde ulterior a profesat ca arhitect. În 1945 s-a dat dreptul refugiaţilor români să revină în ţară. Atunci a plecat din Rusia şi sora mea cu familia ei, către România. Au mers pe jos, au mers cu trenul de marfă, apoi din Basarabia au luat un autobuz – o droagă, pur şi simplu, cu care au venit mai mulţi români. Ne scrisese că vor veni şi i-am asteptat pe Şelari. La început de primăvară, i-am revăzut îmbrăcaţi cu şalvari, cu galoşi, cu pufoaica îmblănită, cu căciuli ruseşti, deşi era destul de cald, şi în brâu, legaţi cu sfoară! Unde stăteam atunci, aveam un hol şi două camere. Le-am dat lor o cameră; eu am locuit în hol şi părinţii în camera cealaltă. Fetiţa lor nu ştia decât ruseşte. Şi a întrebat-o pe sora mea: Mama, cine sunt ăştia? Desigur, sora mea i-a explicat că sunt bunicii şi unchiul… Cumnatul meu, pictorul, a început să lucreze reclame. Pe vremea aceea reclamele se desenau. Apoi s-a angajat şi a început să facă decoruri la Teatrul Evreiesc, la Teatrul Naţional şi la Operă. Rubinger era foarte cunoscut ca pictor şi ca scenograf şi începuse să câştige foarte bine în ţară. Dar a vrut să plece din România. Spunea că nu poate trăi cu comuniştii. Mie nici prin cap nu mi-a trecut să plec. Dintr-un evreu care fusese persecutat, eram un om liber. Mi se părea un vis! Eu nu am avut viziunea comunismului cu adevărat. Târziu am înţeles ce adusese după sine comunismul! Şi au plecat. Întâi la Paris, acolo unde au rămas cei doi copii ai lor - fata lor a urmat biologia şi a ajuns conferenţiar universitar la Paris, iar băiatul ce s-a născut în ţară, după război, a urmat arhitectura, tot la Paris. Sora mea şi cu soţul ei, au plecat în Germania, la Dusseldorf. Germania primea atunci toţi refugiaţii vorbitori de limba germană. I s-a acordat o pensie de director de scenă şi o locuinţă cu chirie foarte convenabilă.”
upă ce a încheiat de revizuit drumul parcurs de cei doi fraţi ai săi, Aristide Streja se reîntoarce la propriul destin şi îmi evocă anul 1949, anul în care s-a căsătorit. Băiatul său, unicul copil, s-a născut în 1952 şi a finalizat în ţară, Facultatea de Automatică. S-a căsătorit şi după câţiva ani de aşteptare, a emigrat în Statele Unite. Cele două fiice ale sale, nepoatele directe ale domnului Streja, sunt de acum mari şi realizate. Una dintre ele este procuror în Manhattan, cealaltă urmând o vocaţie în tehnologia computerelor, în compania Apple, San Francisco. Aristide Streja a fost şef de atelier la Institutul de Proiectare pentru Construcţii Tipizate, a proiectat şi construit numeroase clădiri publice şi industriale şi a scris împreună cu Lucian Schwartz lucrarea „Sinagogi din România”(1996), o carte în care au strâns mărturii despre sinagogile comunităţilor evreieşti din ţară, carte ce se află în Biblioteca Senatului S.U.A.
     Îl privesc pe domnul Aristide Streja cu bucurie, cu recunoştinţă pentru energia ce o dăruieşte firesc de pe prispa unui veac, şi admir profunda modestie în tot ce mi-a dăruit. „Am lucrat la un institut de proiectare în timpul comunismului; după proiectele mele s-au făcut foarte multe case tip, dar am facut şi case unicat, am făcut şcoli, am făcut cămine şcolare şi pentru studenţi, magazine pentru Centrocoop şi am făcut prima casă solară, în Câmpina, cu Institutul de Cercetări în Construcţii.
     Desigur că aş mai avea o sută de întrebări pentru „istoria vie” din faţa mea. Aş întreba despre toate cele din timpurile ce mie îmi par atât de îndepărtate, dar după care domnul Streja doar întinde mâna! Mi le şterg însă din minte pe toate cele 99 şi rostesc o singură întrebare:
- Dacă priviţi în urmă, cum aţi caracteriza viaţa dumneavoastră?
Se uită fix la mine, râde seren, şi îmi răspunde:
- Cum să o caracterizez? Am avut o viaţă destul de bună!