După o primăvară electorală – în care am avut și zile frumoase și liniștite, dar și câteva furtuni – organizația noastră profesională, această îmbinare între vechi și nou, își continuă parcursul cu începutul unui nou mandat.

Fundalul pe care se derulează acest început nu e chiar unul liniștitor. Pe plan internațional, deși confruntarea dintre cele două superputeri (una mai veche/nouă – America și una mai nouă/veche – China) și aliații lor, mai mult sau mai puțin evidenți, va țin capul de afiș pe termen mediu, mai neliniștitor pentru noi este războiul care se desfășoară în proximitate, care nu știm cât va mai dura, cum se va termina și care vor fi consecințele imediate și ulterioare ale acestui conflict. La nivel național, dacă menționăm doar lupta (politică, mediatică și cum o mai fi) pre-electorală și deficitul enorm care se prefigurează pentru anul în curs, motivele de neliniște sunt suficiente. Un număr de măsuri mai dure sunt de așteptat anul viitor, dacă nu suntem deprinși să ne întindem cât ne e plapuma, ca să nu pomenim de „tainele bunei guvernări”, după cum se exprima recent cineva apropiat.

Cu aceste probleme în fundal, micile noastre zarve, frământări și temeri care fac farmecul organizației profesionale par destul de neînsemnate, ca să nu zicem altfel. Și totuși, pentru noi acestea sunt aspecte importante și n-ar strica să le așezăm în cea mai bună formă, pentru a le da cea mai bună continuare posibilă. Cum ar trebui să procedăm pentru a reuși?

Discutând cu mulți colegi frământați de problemele profesionale, unii chiar extrem de serios, nu pot să nu observ că efectul acestor frământări nu este prea departe de un zgomot de fond, la care efortul de a distinge câteva nuanțe uneori dă câteva rezultate, iar de cele mai multe ori nu. Din păcate, unul din puținele rezultate concrete este „datul” în alți farmaciști, cu punerea la grea încercare a spiritului colegial, atât cât a rămas din el. Și, bineînțeles, concluzia că organizația profesională este datoare membrilor ei, ceea ce în mare parte este adevărat, dincolo de truismul că organizația nu poate fi în fapt mult mai bună decât membrii ei.

Însă mă tem că – beneficiind de puterea rețelelor sociale – contribuim foarte puțin la rezolvarea problemelor și nu facem decât să ne îndepărtăm de soluții. Este mult mai la îndemână să aruncăm cu noroi în ceilalți și este mai greu să (re)construim un statut și o imagine a profesiei așa cum ne-am dori-o de fapt marea majoritate dintre noi.

Aș începe cu observația – făcută încă din secolul XIX – că, pe aceste meleaguri, salvarea a fost întotdeauna individuală și nu colectivă. Este ceea ce se întâmplă – printre altele – în relația dintre farmacie în general și farmacia de comunitate în particular. Fiindcă utilitatea farmacistului e remarcabilă și în alte segmente de activitate decât în farmacia de comunitate, o parte din colegii noștri se zbat pentru a găsi soluții convenabile și pentru segmentele respective și pentru ei înșiși. Dar asta nu înseamnă că farmacia de comunitate și-a pierdut importanța sau că problemele ei, ca și ale farmaciștilor, sunt pe cale de rezolvare. De unde și problema identitară pentru organizația profesională: Colegiul Farmaciștilor din România este, sau trebuie să fie, organizația tuturor farmaciștilor sau doar a celor cu drept de liberă practică în farmacia de comunitate? Recunoscând importanța deosebită a farmaciei de comunitate pentru profesia de farmacist, sunt categoric de părere că organizația profesională trebuie să cuprindă TOȚI FARMACIȘTII, indiferent de tipul muncii lor. Și mi se pare că toți farmaciștii ar trebui să fie în stare să definească ceea ce frumos am găsit exprimat în documente scrise în afara României ca fiind „aspirațiile naționale ale profesiei”.

Farmaciștii din farmacia de comunitate se lovesc de două probleme mari, alături de o mulțime de alte probleme mici și mijlocii. Aceste probleme mari sunt:

1. Sistemul actual de adaosuri la medicamente: în vigoare din 2009, acesta produce prea puțini bani pentru farmacie în raport cu producătorii, distribuitorii și statul colector de taxe. Acești bani puțini nu ajung pentru o salarizare decentă, iar de aici celelalte consecințe nu sunt greu de imaginat. Totuși, cel puțin de când sunt la Colegiul Farmaciștilor, am testat continuu disponibilitatea îmbunătățirii acestui sistem și cu tristețe trebuie să vă mărturisesc că această disponibilitate este minimă. Ca să nu intrăm în alte amănunte, cauzele principale sunt insuficiența resurselor (o problemă pentru toate sistemele de sănătate, nu doar pentru cel românesc), dar și percepția unei valori adăugate (de către farmaciști) mică, sau în orice caz insuficientă. Altfel spus, farmaciștii riscă să fie din ce în ce mai mult percepuți ca un cost suplimentar și parțial nejustificat la nota de plată generală privind medicamentele, care nu e mică, nu e ușor de acoperit și nu promite decât să crească și mai mult în viitor. Deși este în mod evident o imaturitate a societății românești și a sistemului ei de sănătate, care nu ia suficient de în serios utilizarea corespunzătoare și cât mai cumpătată a medicamentelor, în care farmacistul are rolul principal, chestiunea se reduce în percepția din ce în ce mai populară a farmacistului ca simplu „vânzător” de medicamente. Ce-i drept, pentru un simplu vânzător nu este neapărată nevoie nici de pregătire universitară, nici de educație continuă, iar comparația cu Kaufland sau Lidl nu ar trebui să fie supărătoare. Dar întrebarea trebuie pusă mai clar și mai tranșant de organizația profesională: de asta are nevoie România și cu asta e confortabilă societatea românească? Timp nu mai avem foarte mult, deoarece deja 31% din concetățenii noștri ne percep ca vânzători de medicamente și doar 69% ca specialiști calificați în eliberarea medicamentelor; în momentul în care ponderea acestora va scădea sub 50%, flacăra profesiei noastre de-abia va mai pâlpâi...
2. Modelul de farmacie: între cele 2 modele cunoscute – etic și comercial – pentru farmacie, cel puțin în Europa, nu a existat o dezbatere serioasă și o decizie informată în România. Plecând de la o idee de model etic (așa cum o moștenisem la primul impact cu economia de piață), din păcate insuficient documentată, apărată și promovată de farmaciști la începutul tranziției, sub impulsuri conjuncturale de mai multe feluri am ajuns la un model comercial aproape sălbatic, care nu mai seamănă decât superficial cu sursele sale de inspirație britanico-olandezo-scandinave, zonă cu care ne asemănăm foarte puțin, spre deosebire de majoritatea Europei continentale și sudice. Integrarea pe verticală și pe orizontală a farmaciilor a dus la o situație în care farmacistul pare o resursă din cele mai opționale (cu excepția obligației legale) și în care este tratat ca atare. În situația în care constrângerilor etice trebuie să li se ofere locul cuvenit în îngrijirea sănătății și utilizarea corespunzătoare a medicamentelor, libertăților comerciale clamate (corect în cazul bunurilor de consum, dar nu și al medicamentelor) trebuie să li se aplice niște limite de care deocamdată foarte puțină lume este conștientă. Fără o reglementare de tip etic, abordarea comercială curentă își va face simțite efectele până la capăt, iar generalizarea perspectivei de vânzător de medicamente este destul de aproape; din fericire, tânăra generație, așa nevinovată (și neinstruită, cum ar zice răuvoitorii), nu este interesată de o asemenea perspectivă, iar următorul concurs de admitere care se apropie nu va face decât să certifice acest diagnostic.

Poate că sunt eu prea optimist crezând că situația profesiei poate fi îmbunătățită semnificativ și în acest mod, începând cu problemele mari, dar sincer nu văd altă soluție...

Așa încât îi rog pe toți colegii mei (și în special pe cei cu răspunderi în Colegiul Farmaciștilor) să nu-și mai pună toată energia și tot timpul în alimentarea rețelelor sociale cu diverse mărunțișuri, ci să se adune, să reflecteze și să se solidarizeze în vederea rezolvării problemelor cu adevărat importante.

Și le mulțumesc anticipat.