Am recitit ce scriam în articolul precedent cu ocazia centenarului Facultății de Farmacie București despre perspectiva profesiei pe termen lung („Oare în următoarea sută de ani cum va evolua profesia și implicit Facultatea de Farmacie?”). Era o întrebare un pic prea degajată poate, dar momentul aniversar reclama o anumită abordare...

Din păcate, nu avem atâta timp la dispoziție, dincolo de faptul că o sută de ani e un prag accesibil doar câtorva dintre noi; evenimentele recente arată că problema de perspectivă este mare și imediată. Rezultatele de la înscrierea și admiterea la facultățile de farmacie tradiționale (București, Cluj, Iași, Târgu Mureș) sunt mai mult decât dezamăgitoare, sunt de-a dreptul îngrijorătoare, ca să nu spun revoltătoare.

Ele nu sunt o surpriză, trendul fiind vizibil de câțiva ani, iar amploarea problemei (peste jumătate din locurile fără taxă neocupate) face imposibilă evitarea recunoașterii acesteia. De ce s-a ajuns aici în general se cunoaște, poate este ceva mai greu a recunoaște, dar nu voi insista aici. Gravitatea situației nu mai tolerează lamentarea despre cauze și responsabilități, ci necesită coeziune și acțiune, altfel profesia de farmacist va ajunge chiar nerelevantă în România; ar fi păcat, pentru că atunci când se vorbește despre sau cu farmaciști în Occident, diferența sesizată de statut și importanță acordată chiar doare.

Are România nevoie de farmaciști și este dispusă să-i prețuiască sau ne pregătim pentru prohodul profesiei de farmacist?

În aceste împrejurări, declar simbolic starea de urgență profesională, propunând farmaciștilor care își iubesc și respectă profesia să strângem rândurile și să facem tot ce ne stă în putință pentru a schimba starea actuală de lucruri. Pentru ceilalți farmaciști, care nu împărtășesc acest sentiment, îmi exprim regretul pentru toate neajunsurile de care au avut parte și le doresc tot binele din lume.