„La ce ne folosește să știm, aproape în timp real, câte cutii de medicamente există în România, dacă nu putem spune pacientului când și de unde își poate procura tratamentul?”

În România anului 2026, putem afla aproape în timp real câte cutii dintr-un anumit medicament au intrat în țară, câte au fost distribuite, câte au ajuns în farmacii și câte mai există, cel puțin teoretic, în circuitul farmaceutic. Avem sisteme informatice, platforme de raportare, baze de date, notificări, proceduri și instituții care urmăresc circulația medicamentelor. Pe hârtie, lucrurile par să funcționeze aproape impecabil. Există doar un mic inconvenient: uneori, medicamentul pe care îl caută pacientul nu se găsește nicăieri.

Este unul dintre paradoxurile sistemului farmaceutic românesc. Am devenit foarte buni la a număra medicamentele, dar nu la fel de buni la a ne asigura că ele ajung acolo unde este nevoie de ele. Un fel de teatru al absurdului, în care, așteptăm ceva ce ni se spune că trebuie să apară, dar care întârzie mereu.

Un exemplu cât se poate de recent îl reprezintă vaccinurile antigripale. În octombrie 2026, tocmai când campania de vaccinare începea să prindă contur, numeroase farmacii au rămas fără vaccinurile antigripale. Ministerul Sănătății ne-a informat că existau aproximativ 45.000 de doze de Vaxigrip și Influvac în stocurile unor farmacii din țară și că alte 600.000 urmau să fie livrate până la sfârșitul lunii. Informația este, fără îndoială, încurajatoare. Mai puțin pentru pacientul care a intrat în farmacie în acea zi și a plecat fără vaccin.

Situația are, desigur, explicații obiective. Vaccinurile se produc și se distribuie după un calendar particular, iar întârzierile de fabricație nu pot fi rezolvate printr-un ordin de ministru. Totuși, este greu să nu remarci contradicția dintre campaniile prin care populația este îndemnată să se vaccineze și dificultatea de a procura vaccinul tocmai în perioada în care cererea este mai mare. Îndemnăm oamenii să se vaccineze, le explicăm beneficiile prevenției, iar apoi îi rugăm să revină peste două săptămâni. O strategie de sănătate publică destul de originală.

Între timp, Ministerul Sănătății a finalizat, în octombrie, un audit privind monitorizarea și disponibilitatea medicamentelor. Concluziile nu sunt tocmai liniștitoare: Sistemul Electronic de Raportare (MS-SER) nu este suficient de automatizat pentru identificarea în timp real a riscurilor, iar mecanismele de gestionare a discontinuităților necesită îmbunătățiri. Cu alte cuvinte, după ani în care farmaciile raportează sistematic stocurile și consumurile, descoperim că sistemul care primește aceste informații nu este încă suficient de performant pentru a le transforma în avertizări și intervenții eficiente.

În paralel, continuăm să modificăm și să discutăm mecanismele de calcul al prețurilor medicamentelor. În ultimele luni au fost puse în dezbatere noi modificări ale prețurilor maximale și ale cadrului de reglementare. Intenția de a controla cheltuielile și de a menține medicamentele la prețuri accesibile este perfect legitimă. Dar există o diferență între un medicament ieftin și unul accesibil. Dacă un produs devine neatractiv comercial, dacă volumele sunt reduse sau dacă producătorul decide să nu îl mai comercializeze pe piața românească, prețul său oficial devine un detaliu aproape decorativ. Este ca și cum am admira prețul foarte convenabil al unui tablou care nu se mai află în muzeu.

La acestea se adaugă modificările, uneori frecvente, ale protocoalelor terapeutice, ale condițiilor de prescriere și ale prețurilor maximale. Evident, protocoalele trebuie actualizate în funcție de dovezile științifice, iar prețurile nu pot rămâne neschimbate la nesfârșit. Problema apare atunci când ritmul modificărilor administrative nu este însoțit de aceeași preocupare pentru implementarea lor practică. Putem reglementa foarte precis cine are dreptul la un anumit tratament, în ce condiții și cu ce nivel de compensare. Dar dacă medicamentul nu poate fi procurat, toată această precizie birocratică își pierde o bună parte din utilitate.

Desigur, discontinuitățile de aprovizionare nu sunt o invenție românească. Ele afectează întreaga Europă, iar cauzele sunt complexe: dificultăți de producție, probleme logistice, concentrarea fabricației de substanțe active în anumite regiuni, creșteri neașteptate ale cererii sau decizii comerciale. Nici exportul paralel, invocat adesea ca explicație universală, nu poate fi făcut responsabil pentru orice medicament dispărut de pe piață. Dar tocmai pentru că problemele sunt complexe avem nevoie de autorități capabile să le anticipeze și să intervină, nu doar să le constate.

Mai există și o diferență esențială între disponibilitatea statistică și accesul real la tratament. Faptul că un medicament figurează în stocurile naționale nu înseamnă că pacientul îl poate găsi în localitatea în care trăiește. Câteva mii de cutii aflate într-un depozit sau distribuite inegal în țară pot arăta foarte bine într-un raport, fără să rezolve problema concretă a pacientului. Statisticile au această calitate remarcabilă: pot prezenta o situație acceptabilă la nivel național, în timp ce experiența individuală este cu totul alta.

Iar la capătul acestui lanț se află, ca de obicei, farmacistul. El nu stabilește prețurile, nu decide cantitățile importate, nu controlează producția și nu poate obliga distribuitorul să livreze un medicament indisponibil. În schimb, trebuie să explice pacientului de ce nu găsește tratamentul, să caute alternative, să telefoneze distribuitorilor sau colegilor și, uneori, să suporte nemulțumirea celui care a parcurs deja mai multe farmacii. O formă destul de particulară de responsabilitate profesională: să răspunzi pentru consecințele unor decizii pe care nu le-ai luat.

Nu cred că soluția constă în introducerea unor noi raportări. Farmaciile raportează deja suficient. Ar fi mult mai util ca informațiile colectate să fie folosite pentru identificarea timpurie a riscurilor, pentru comunicarea transparentă a discontinuităților și pentru găsirea unor soluții înainte ca pacientul să rămână fără tratament. Nu avem nevoie de încă o platformă care să ne confirme că un medicament lipsește. Avem nevoie de un sistem care să contribuie la prevenirea acestei situații.

În fond, sistemul farmaceutic nu ar trebui judecat după cât de bine știe să numere medicamentele, ci după cât de bine reușește să le pună la dispoziția celor care au nevoie de ele.

Pentru că pacientul nu se tratează cu raportări, notificări, protocoale și statistici.

Se tratează cu medicamente. Cu condiția să le găsească.

Prof. dr. Hancu Gabriel
Universitatea de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie “George Emil Palade” din Tîrgu Mureș
Facultatea de Farmacie, Disciplina Chimie farmaceutică