Anul acesta Săptămâna Patimilor a început în mod spectaculos pentru farmaciști, prin publicarea unei investigații care a generat un șuvoi de comentarii și a zdruncinat (pentru a câta oară?) comunitatea farmaceutică din România. Bine, „comunitate farmaceutică” este o exprimare eufemistică, pentru că dacă am fi fost cu adevărat o comunitate nu am fi ajuns aici. Însă, lăsând la o parte accentele de tip senzațional sau generalizările pripite, această investigație are meritul de a fi pus degetul pe o rană dureroasă a profesiei, anume diminuarea evidentă a independenței profesionale a farmacistului.

Dar ce este independența profesională a farmacistului?

Aparținând unei generații care s-a format în vremea ancien régime și reluând activitatea didactică după o pauză (activă) consistentă, sunt din ce în ce mai preocupat de a transmite mesaje pe înțelesul tinerelor generații, pentru că acesta este mersul normal al vieții. Așa încât la o întrebare adresată d-lui Google am avut surpriza să primesc un rezumat generat de AI, pe care-mi permit să-l redau mai jos:

Independența profesională a farmacistului
Rezumat generat de AI
Independența profesională a farmacistului se referă la libertatea acestuia de a-și exercita profesia, fără a fi supus unei autorități sau controlului excesiv, în respect cu legea. Aceasta implică dreptul de a-și gestiona propria carieră, de a-și selecta locul de muncă, de a-și alege tipul de activitate (salarial sau independent) și de a-și practica profesia cu competență și integritate, în beneficiul pacienților.

În detalii:

• Libertatea de a-și exercita profesia: Farmacistul are dreptul de a-și exercita profesia pe baza certificatului de membru al Colegiului Farmaciștilor din România (CFR), fie în regim salarial, fie în regim independent.
• Responsabilitate și autonomie: Farmacistul are deplină răspundere și drept de decizie în activitățile sale, cum ar fi prepararea, controlul, eliberarea medicamentelor, acordarea de informații și consultanță.
• Autonomia decizională: Farmacistul are autonomia de a-și gestiona propria carieră, de a-și alege locul de muncă și de a-și alege tipul de activitate.
• Respectarea normelor profesionale: Farmacistul trebuie să respecte normele de conduită profesională, legile și regulamentele în vigoare.
• Apărarea principiilor profesionale: Colegiul Farmaciștilor din România are rolul de a apăra și garanta independența profesională a farmacistului.

Deși am apreciat în mod deosebit recunoașterea faptului că și Inteligența Artificială poate comite greșeli, trebuie să mărturisesc tinerelor generații că nu sunt foarte lămurit doar pe baza acestui rezumat, să-i cauționez pe cei care au simțit la fel ca mine și să apelez la experiența practică, de studiu și de viață pentru a da un conținut mai inteligibil acestei noțiuni.

Comentând rezultatele generate de AI, aș începe reținând ideea de „libertatea acestuia de a-și exercita profesia, fără a fi supus unei autorități sau controlului excesiv, în respect cu legea” și cu sublinierea nuanței de excesiv; aș putea încerca să întocmesc o listă exhaustivă a numeroaselor excese din ultimii 30 de ani, dar nu cred că e cazul aici.

În ceea ce privește „Libertatea de a-și exercita profesia”, înțelegem rolul (doar) de autorizare al Colegiului Farmaciștilor pentru membrii săi, însă putem observa că – în lipsa oricărei pârghii directe asupra regimului salarial sau independent – rolul Colegiului devine pur formal, fiind una din cauzele situației în care ne aflăm și una din sursele discuțiilor nesfârșite dintre noi. Iar libertatea de a alege între a munci ca salariat sau independent, să ne înțelegem, o are toată lumea, nu doar farmaciștii; discuția importantă aici este despre condițiile și garanțiile de care beneficiază exercitarea independentă a profesiei de farmacist.

În ceea ce privește „Responsabilitate și autonomie”, responsabilitatea este clară și de necontestat, dar autonomia nu, în special în ceea ce privește „eliberarea medicamentelor, acordarea de informații și consultanță”, „consiliere” fiind un termen mult mai adecvat decât „consultanță”.

În ceea ce privește „Autonomia decizională”, AI se înșală complet, acele decizii importante fiind practic ale tuturor oamenilor maturi (și farmaciști și ne-farmaciști) și nu sunt subiectul independenței profesionale. Cred că această autonomie se referă în primul la deciziile pe care farmacistul, ca profesionist al îngrijirii sănătății, este chemat să le ia pentru binele pacientului (interesul individual al acestuia, pe care se bazează încrederea în relația farmacist-pacient) și al sănătății publice (interesul comun), exact cele menționate în paragraful precedent (eliberare, informare, consiliere). Aceste decizii interferează atât în relația cu medicii („filtrarea” prescripțiilor medicale în privința dozelor, interacțiunilor, reacțiilor adverse, etc.), cât și cu pacienții (influențarea în bine a deciziilor acestuia atunci când farmacistul este convins că pacientul tinde să greșească, indiferent de sursa acestei tendințe), cu autoritățile (în cazul unor situații interpretabile cu potențial de litigiu) și eventual cu angajatorii, atunci când farmacistul este „în regim salarial” (influențarea în rău a deciziilor pacientului atunci când angajatorul tinde să impună sau să stimuleze acest lucru). Acest ultim punct este subiectul investigației cu pricina, iar – dincolo de imperfecțiunile discutabile și eventual tendențioase ale investigației – meritul ei este că ne arată clar că acesta este un subiect care trebuie discutat serios.

Pentru a duce exercițiul până la capăt, în ceea ce privește „Respectarea normelor profesionale”, cu respectarea înțelegem toți, dar normele profesionale, legile și regulamentele sunt – ca să fiu scurt – cam prea fluide. Nu vreau să intru în nici un detaliu, pot să spun doar că cei trei ani de când am reînceput să activez la Colegiu m-au familiarizat cu discuțiile interminabile dintre farmaciști și cu războaiele de uzură purtate cu toate tipurile de autorități; în pauzele de care am nevoie din când în când gândul îmi zboară fără să vreau la teoria formelor fără fond a lui Maiorescu din sec. XIX. Cert este că este de datoria noastră, a farmaciștilor în general și a Colegiului în special, să ridicăm normele profesionale la un nivel superior celui de astăzi; altcineva nu o va face și nici nu trebuie să o facă. Trebuie să reflectăm serios la ceea ce un mare gânditor a zis cu câteva secole în urmă (în traducere liberă), „o breaslă (profesie) care nu este capabilă să se auto-reglementeze este condamnată să dispară”. În momentul în care avem o opinie comună, completă, coerentă și detaliată asupra normelor profesionale (sau „ce cerem farmacistului”) trebuie să urmărim încadrarea corectă a acestora în legi, regulamente și alte decizii (sau „ce dăm farmacistului”).

În fine, în ceea ce privește „Apărarea principiilor profesionale”, Colegiul are rolul de a apăra independența profesională, de aceea vă va invita foarte curând să răspundeți în număr cât mai mare la un sondaj pe această temă. Ar fi foarte frumos să poată garanta independența profesională, însă astăzi acest lucru este absolut nerealist și imposibil, din mai multe motive. Ar însemna pe scurt să avem altă legislație, destul de diferită de cea actuală, iar până să agreăm ce propunem și mai ales până obținem ce propunem e un drum destul de lung. Însă până la o rezolvare ideală (sau idealistă) trebuie să ne clarificăm și să facem ce este posibil în contextul dat.

În primul rând, la Colegiul Farmaciștilor din România nu a fost depusă – după știința mea – nici o sesizare scrisă și semnată de către un farmacist privitor la încălcarea independenței sale profesionale de către angajatorul său. Nu vă enervați prea repede, nu vreau să scutesc Colegiul de răspundere, ci vreau să subliniez că apărarea drepturilor începe cu responsabilitatea asumării de către cel care consideră că drepturile i-au fost încălcate. În alți termeni, s-a dovedit (pentru legislator) că prevederile legislative actuale sunt inoperante, în sensul că relația angajat-angajator este la alt nivel decât discuția despre independență profesională. Colegiul Farmaciștilor, în reglementarea actuală, nu este nici organizație patronală, nici sindicală, deși foarte multe așteptări la adresa lui provin din aceste direcții; pentru a putea păstra echilibrul profesional în relația angajator-angajat, Colegiul ar trebui să dispună de alte prevederi legislative, care să-i ofere câteva instrumente concrete.

În al doilea rând, vă rog să nu blamați excesiv angajatorii. Faptul că salariile sunt (prea) mici nu este exclusiv decizia lor, majoritatea angajatorilor pe care-i cunosc (și cunosc foarte mulți) și-ar dori să plătească mai bine farmaciștii, dar posibilitățile sunt destul de limitate. O cauză generală este taxarea prea ridicată a muncii în România (care s-ar putea modifica în viitor, dar nici acest lucru nu stă în puterea noastră), iar o cauză particulară este politica de adaosuri mici pentru medicamente stabilită de Ministerul Sănătății (care trebuie îmbunătățită). Este de datoria noastră să insistăm în această direcție, dar această îmbunătățire are șanse minime pe termen scurt, dată fiind starea finanțelor publice; o alternativă ar putea fi o abordare mai serioasă a farmaciei ca profesie liberală, dar din păcate România nu beneficiază nici aici de o tradiție și de o reglementare fiscală adecvată, mă refer aici la capitolul self-employed (PFA și PFI sunt niște rezolvări superficiale, totuși).

Ceea ce trebuie să facem, dincolo de adaosuri, este să convingem Ministerul, Guvernul și în primul rând opinia publică că rolul nostru în sistemul de îngrijiri de sănătate este important și că nu trebuie să continuăm să fim considerați ca simplă activitate comercială, altfel poziția și poziționarea farmacistului ca „vânzător” sau „agent de vânzări” este inevitabilă. Pentru asta este nevoie, printre altele, ca farmacistul simplu să nu se refugieze „în spate” în majoritatea timpului, iar farmacistul-antreprenor să nu se rezume la condiția de „patron” de simplă societate comercială. De asemenea, apărarea drepturilor farmaciștilor nu trebuie însoțită de delegarea semnificativă și permanentă a responsabilităților acestora către asistenții de farmacie. Că este nevoie de o nouă Lege a Farmaciei și că acolo ar trebui să fie clare niște lucruri, este adevărat; „peticirea” continuă a situației actuale nu va duce foarte departe. Dacă nu vom reuși acest lucru, vom atinge punctul minim în care se poate concluziona (Doamne ferește!) că pentru niște simpli vânzători nu este nevoie de absolvirea unei facultăți, nu e nevoie de independență profesională și nu e nevoie nici de alte câteva lucruri.

În al treilea, dar nu în ultimul rând, știind că mulți colegi farmaciști sunt remarcabili profesioniști și profund atașati de profesia de farmacist, reiau pentru ceilalți recomandarea pe care a făcut-o unul din membrii board-ului ABDA (echivalentul Colegiului din Germania, păstrând proporțiile) care cuprinde cca 70.000 farmaciști: „dacă vreți să nu fiți percepuți ca vânzători, trebuie să nu vă comportați ca niște vânzători”.

Să sperăm că opinia câtor mai multor colegi farmaciști va ajunge la Colegiul Farmaciștilor din România, iar Consiliul Național va putea contura măsurile potrivite pentru actuala stare de lucruri.