Ce sunt nanomaterialele?
Nanomaterialele sunt particule de dimensiuni foarte mici, invizibile pentru ochiul uman. Ele sunt însă prezente în viaţa noastră de zi cu zi, în produse de consum, precum alimente, cosmetice, electronice şi medicamente.

Unele nanomateriale sunt naturale, iar altele sunt produse secundare ale activităţii umane sau sunt produse în mod specific pentru un anumit scop. Deşi nanomaterialele au numeroase proprietăţi benefice, cunoştinţele noastre despre pericolele pe care le prezintă pentru sănătate sunt foarte limitate. Prin urmare, aceste materiale trebuie tratate cu deosebită atenţie, pe măsură ce cercetarea în domeniu continuă.

Numeroase organizaţii folosesc în definiţia pe care o dau nanomaterialelor un aspect comun, şi anume că acestea conţin particule cu una sau mai multe dimensiuni externe între 1-100 nanometri (nm).

Fiind de până la 10 000 de ori mai mici decât diametrul unui fir de păr uman, nanomaterialele sunt comparabile ca dimensiune cu atomii sau moleculele, iar numele lor provine de la structura lor minusculă (un nanometru înseamnă 10–9 dintr-un metru). Nu doar din cauza dimensiunii lor foarte mici, ci şi din cauza caracteristicilor fizice sau chimice, inclusiv forma şi suprafaţa lor, nanomaterialele sunt diferite ca proprietăţi de aceleaşi materiale la o dimensiune mai mare. 

Din cauza acestor diferenţe, nanomaterialele oferă posibilităţi noi şi interesante în domenii precum ingineria, tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor, medicină şi farmacie, pentru a numi doar câteva. Totuşi, aceleaşi caracteristici care conferă nanomaterialelor proprietăţile unice sunt responsabile şi pentru efectele acestora asupra sănătăţii umane şi mediului. 

Unde se afla nanomaterialele?
Nanomaterialele sunt prezente în mod natural, de exemplu, în emisiile vulcanice, sau pot fi produse secundare ale activităţilor umane, de exemplu în gazele de eşapament sau în fumul de tutun. Un interes deosebit îl prezintă însă nanomaterialele fabricate. Acestea se găsesc deja într-o gamă foarte largă de produse şi aplicaţii.

Unele dintre aceste nanomateriale sunt utilizate de mai multe decenii, de exemplul siliciul sintetic amorf în beton, în anvelope şi în produse alimentare. Altele au fost descoperite mai recent, de exemplu nanodioxidul de titan folosit ca agent de blocare a razelor UV în vopseluri sau în cremele de protecţia solară, nanoargintul ca antimicrobian în materialele textile şi în aplicaţii medicale sau nanotuburile de carbon, care sunt utilizate la scară largă datorită rezistenţei lor mecanice, greutăţii reduse, proprietăţilor de disipare a căldurii şi conductivităţii electrice în aplicaţii precum aparatele electronice, dispozitivele de stocare a energiei, structurile navelor spaţiale şi ale vehiculelor şi în echipamentele sportive. În continuare sunt dezvoltate cu rapiditate noi generaţii de nanomateriale, iar piaţa lor se preconizează că va creşte.

Care sunt preocupările în materie de sănătate şi securitate asociate nanomaterialelor?

Există preocupări semnificative în legătură cu efectele nanomaterialelor asupra sănătăţii. Comitetul ştiinţific privind riscurile emergente şi recent identificate în materie de sănătate (SCENIHR)  a constatat că există pericole dovedite asociate cu mai multe nanomateriale fabricate. Nu toate nanomaterialele au însă neapărat un efect toxic şi este necesară o abordare de la caz la caz, pe măsură ce cercetările în domeniu continuă.

S-a constatat că nanomaterialele au cele mai importante efecte asupra plămânilor, acestea incluzând, printre altele, inflamarea şi deteriorarea ţesuturilor, fibroza şi generarea de tumori. Sistemul cardiovascular poate fi, de asemenea, afectat. Unele tipuri de nanotuburi de carbon pot determina efecte similare celor ale azbestului. Pe lângă plămâni, s-a constatat că nanomaterialele ajung şi la alte organe şi ţesuturi, de exemplu în ficat, rinichi, inimă, creier, schelet şi ţesuturile moi.

Din cauza dimensiunii lor mici şi suprafeţei mari, nanomaterialele formate din particule, sub formă de pulbere, prezintă risc de explozie, spre deosebire de materialele respective de dimensiuni mai mari.

Cum are loc expunerea la nanomateriale la locul de muncă?
Lucrătorii pot intra în contact cu nanomaterialele în etapa de producţie. Mulţi lucrători pot fi însă expuşi la nanomateriale în diferite etape ale lanţului de aprovizionare, existând chiar posibilitatea ca aceştia să nu ştie că intră în contact cu nanomaterialele; în consecinţă, măsurile pentru prevenirea expunerii sunt probabil insuficiente.

Astfel, expunerea poate avea loc într-o varietate de medii profesionale în care nanomaterialele sunt utilizate, manipulate sau prelucrate, putând astfel fi transportate pe cale aeriană şi inhalate sau putând intra în contact cu pielea, de exemplu în contexte care variază de la sectorul sănătăţii sau munca de laborator, la lucrările de mentenanţă sau de construcţii.

Gestionarea riscurilor nanomaterialelor la locul de muncă
Legislaţia UE privind protecţia lucrătorilor se aplică în cazul nanomaterialelor, deşi nu face referire explicită la aceste materiale.  Deosebit de importante în acest sens sunt Directiva-cadru 89/391/CEE, Directiva 98/24/CE privind agenţii chimici şi Directiva 2004/37/CE privind substanţele cancerigene şi mutagene, precum şi legislaţia privind substanţele chimice (REACH şi CLP ). Aceasta înseamnă că angajatorii trebuie să evalueze şi să gestioneze riscurile legate de nanomateriale la locul de muncă. Dacă utilizarea şi generarea nanomaterialelor nu pot fi eliminate sau înlocuite prin materiale sau procese mai puţin periculoase, expunerea lucrătorilor trebuie minimizată prin măsuri de protecţie, respectând o ierarhie a controlului, prioritatea fiind următoarea:

1. măsuri tehnice de control la sursă;
2. măsuri organizatorice;
3. echipamente individuale de protecţie, în ultimă instanţă.

Deşi persistă numeroase incertitudini, există preocupări importante în ceea ce priveşte pericolele reprezentate de nanomateriale pentru sănătate şi securitate. Prin urmare, angajatorii şi lucrătorii în egală măsură trebuie să aibă o abordare precaută în ceea ce priveşte gestionarea riscurilor atunci când optează pentru măsurile de prevenţie.