După 20 de ani de tratament comercial (cu dozele terapeutice depășite), profesia de farmacist se lovește de o problemă mai veche, dar în continuare esențială, atât în practica cotidiană, cât și în deciziile care se iau din când în când la nivel macro, dar pe care este greu să le mai schimbi în următorii 5-10 ani. Ultima discuție pe acest subiect a fost prilejuită de iminența adoptării Legii salarizării unitare, jalon din PNRR, care trebuie aprobată cât mai repede, ca să nu pierdem banii de care avem mare nevoie, știți povestea de la televizor.

Punctul de plecare în această discuție a fost propunerea (evaluarea?) Ministerului Sănătății, care prevede un dezechilibru între medici și farmaciști. Fără a cunoaște detalii despre cum s-a ajuns aici, dezechilibrul din propunere se accentuează odată cu acumularea experienței și a promovării în grad profesional: de la absolvent, unde proaspătul farmacist este poziționat cel mai bine, la 109,1% (coeficient 1,92 față de 1,76) din proaspătul medic (o fi de la dreptul de liberă practică?), până la farmacistul primar, care este poziționat la 60% (coeficient 2.40 față de 4.00) din medicul primar. Știm că percepția Ministerului Sănătății despre farmaciști nu e cea mai bună și poate avem cu toții o oarecare vină pentru asta, dar lăsând lucrurile să curgă în felul acesta, mai avem puțin și vom avea percepția utilității farmacistului la 50% din utilitatea medicului, după care – prin rotunjire – utilitatea farmacistului se va duce spre zero.

Aici avem o dublă discuție, una de principiu (care este fundamentală pe termen lung) și una pragmatică (care este critică pe termen scurt și mediu).

În partea de principiu, avem evidența clară – în majoritatea țărilor europene – că medicul și farmacistul sunt amândoi profesioniști în îngrijirea sănătății, distincți dar echivalenți, fiecare având rolul său bine definit, pe care trebuie să-l practice în colaborare și cu respect față de celălalt. Începând cu Franța napoleoniană, care a reglementat pentru prima dată în istorie raportul dintre medic și farmacist acum mai bine de două secole, medicul și farmacistul au fost plasați pe picior de egalitate, primul având monopolul prescrierii, iar al doilea monopolul comercializării medicamentelor. Cât de bine a gestionat fiecare țară de-a lungul timpului acest principiu e o poveste mai lungă, dar urmările sunt vizibile peste tot în ziua de astăzi, iar la noi situația este aproape dramatică.

Din păcate, în România avem această neînțelegere majoră (deși discret cultivată, iar noi n-am găsit antidotul) că farmacia este o meserie comercială și nu de îngrijire a sănătății (ex. cod CAEN 4773 = vânzarea cu amănuntul a produselor farmaceutice și a articolelor medicale și ortopedice... sau prescurtat „magazin specializat în vânzarea medicamentelor”). Sigur că farmacia are o latură comercială care trebuie gestionată adecvat, dar misiunea ei principală este în zona de îngrijire a sănătății, iar medicamentul și utilizarea lui corespunzătoare este un imperativ atât pentru medic și farmacist, cât mai ales pentru pacient. Fără să intrăm în amănunte și polemici, dacă farmacia ar fi fost o profesie comercială, Facultatea de Farmacie ar fi trebuit să se regăsească în Academia de Studii Economice, iar Direcția Farmaceutică ar fi trebuit să funcționeze în Ministerul Economiei și Comerțului, nu în Ministerul Sănătății. Deși nici Facultatea de Farmacie, nici Direcția Farmaceutică nu sunt acolo, 31% din pacienți la nivel național (iar în București 41%) percep farmacistul ca „vânzător de medicamente” și nu mai avem foarte mult timp la dispoziție până când acest procent va atinge 50% la nivel național, după care situația va fi foarte greu de remediat.

Ceea ce cred însă că ar trebui să fie de maxim interes pentru distinsele noastre autorități este faptul că opinia publică are o încredere de doar 69% în medicamentele pe bază de rețetă și de 41% în vaccinuri (mai puțin decât în suplimentele alimentare, care au 44%), situație la care s-a ajuns inclusiv prin subutilizarea farmaciștilor și subordonarea lor către alte interese, pe care autoritățile le-au tolerat sau chiar le-au încurajat. De aceea cred că autoritățile ar trebui să se simtă cointeresate și datoare să normalizeze această situație.

În partea pragmatică, trebuie să admitem că – deși nu ne-ar strica o minune – minunile sunt atributul divinității și nu al oamenilor. În perioade ca aceasta pe care o traversăm acum, măririle salariale, de regulă corect justificate și intens așteptate, sunt întâmpinate cu reticență de factorii de decizie din simplul motiv că punga este cam goală, chestiune pe care am dus-o ca țară la un nivel incredibil de mistificare.

Sigur, respectiva lege vizează doar farmaciștii din sistemul public, care sunt sub 10% din totalul farmaciștilor, dar pentru ei este un aspect foarte important. Nici pentru restul farmaciștilor (marea majoritate fiind în farmaciile de comunitate) nu e lipsit de importanță, ci dimpotrivă, e un semnal necesar. Că soluția pentru redresarea profesiei stă în rezolvarea corectă a problematicii farmaciei de comunitate (cu independența profesională și un sistem corect de adaosuri în prim plan) este foarte adevărat, dar asta va constitui subiectul unui alt articol.

Poziția însușită de Colegiul Farmaciștilor din România, după discuțiile cu Sindicatul Farmaciștilor Promedica, de a fixa în lege pentru farmaciști un coeficient uniform de 90% față de medici pe tot parcursul profesional al acestora mi se pare echilibrată și pragmatică, iar dacă va fi acceptată va fi un pas înainte, mic, dar promițător.