Îndreptări istorice necesare la sărbătoarea Centenarului



Data: 07/09/2018
reteta de cultura

Ioan-Aurel Pop


Suntem deja în a doua parte a anului calendaristic al Centenarului Marii Uniri și tot mai mulți oameni au ocazia, simt nevoia, primesc invitații să se pronunțe în spațiul public. Altminteri, mari împliniri faptice nu am realizat, dar de vorbit vorbim și de scris scriem destul de mult. Faptul nu este rău în sine, numai că rostirile acestea – mai ales când este vorba despre oficiali, oameni politici, miniștri, analiști politici, reporteri etc. – sunt luate de unii ascultători, privitori și cititori drept literă de lege. Să vedem câteva erori din șirul lung al celor ce se scriu și se spun cu această ocazie, inclusiv la ceremonii solemne.
Mai întâi, notăm că este nefericită sigla „România 100”. De altfel, un om politic român (mai exact cetățean român) a și declarat că România are 100 de ani de existență, pe când o altă țară, vecină cu noi, are peste o mie de ani de viață. De fapt, noi celebrăm o sută de ani de la Marea Unire sau de la desăvârșirea statului unitar român, deoarece România sau Țara Românească (cele două noțiuni sunt sinonime), ca entitate politică și teritorială, există de peste un mileniu. Primele Romanii sau Valahii ori Terrae Blachorum (Valachorum), deopotrivă la nord și la sud de Dunăre, sunt menționate în varii surse spre finele mileniului I al erei creștine. România modernă este o țară de țări românești, care s-au tot strâns treptat laolaltă. Aceasta nu este o excepție. Și alte state naționale moderne s-au format la fel. Altele, care au devenit încă din Evul Mediu conglomerate de popoare și populații, dimpotrivă, s-au destrămat în Epoca Modernă, pentru a aplica principiul naționalităților și dreptul la autodeterminare națională.
Recent, un ministru încerca să ne convingă că România este „singura țară rămasă în picioare dintre cele făurite după Primul Război Mondial, în condițiile în care Iugoslavia și Cehoslovacia au dispărut”. Mai întâi că aceste federații nu „au dispărut”, ci s-au reașezat sub forma statelor naționale și după principiul valid atunci, la 1918 și care spune că fiecare popor are dreptul să-și decidă soarta. Dar, la finele Marelui Război s-au format sau re-format și Polonia, Lituania, Letonia, Estonia, Ungaria, Austria și acestea sunt „în picioare”, cu demnitate și onoare. Chiar dacă unele dintre aceste state – iar între acestea se află și România – nu mai au chiar granițele de atunci, chiar dacă unele au fost ocupate ori desființate parțial pentru o vreme, ele au reapărut ca pasărea Phoenix. Ce semnifică aceasta? Simplu, că deciziile luate de popoare și validate de Conferința de Pace de la Paris, din 1919-1920 au fost realiste, corecte în linii mari. Cu alte cuvinte, după un secol, arhitectura Europei este similară celei din 1918-1920. Să nu uităm că în acei ani au apărut și Ucraina și Belarus, înainte de a fi înglobate prin forță în URSS (1922). De asemenea, Țările Baltice, libere între cele două războaie mondiale și ocupate apoi de URSS, s-au eliberat din nou, în forma în care existaseră după 1918, la căderea „imperiului roșu” fondat de Lenin și consolidat masiv de Stalin. Prin urmare, România se încadrează în regulă, fiind departe de a reprezenta excepția de la regulă.
În contextul sărbătorii Unirii de la 1859, am auzit „constatarea” că România, ca și Germania și Italia, „s-a format târziu și că s-a înscris și ea în această triadă, cu mari derapaje dictatoriale în secolul al XX-lea”. Remarca nu are niciun fundament și izvorăște din dorința de a scoate „judecăți savante” din ignoranță. România nu s-a format târziu, ci s-a unificat mai târziu, ca și alte state și popoare. Altminteri, noțiunea de „țară românească” (perfect sinonimă cu România, după cum England – adică „țara anglilor” – este sinonimă cu Anglia) este consemnată în izvoare, cum spuneam, acum mai bine de un mileniu. Una dintre aceste zeci de țări românești s-a chemat mereu (din secolul al XIV-lea încoace), în mod oficial, Țara Românească și și-a asumat în timp misiunea de reconstituire a unității politice a poporului al cărui nume îl purta. În al doilea rând, „derapajele dictatoriale” nu au legătură cu momentul unificării statale sau al desăvârșirii unității politice. Italia și Germania au cunoscut, într-adevăr, dictatura fascistă și, respectiv, nazistă, dar acest lucru s-a petrecut din varii motive, unele date de crizele și de frustrările de după Primul Război Mondial. Iar România a trăit o dictatură sui generis în anii 1938-1940, când, în fapt, regele Carol al II-lea a instaurat un regim de autoritate personală. Antonescu a colaborat cu legionarii nici o jumătate de an (septembrie 1940-ianuarie 1941), iar apoi a guvernat prin dictatură militară, fiindcă era vreme de război. Firește, a fost promovată alianța țării cu Germania și au fost luate măsuri grave, de la desființarea democrației parlamentare până la politica antisemită. Dar, aproape toată Europa de atunci a cunoscut astfel de regimuri condamnate și condamnabile. Ba, România, între 1918 și 1938, a avut două decenii de democrație, imperfectă desigur, în vreme ce în Ungaria regimul dictatorial s-a instaurat în 1920, iar în Germania în 1933. Iar dictatura comunistă ne-au adus-o tacurile sovietice și comisarii sovietici, fiind continuată apoi cu instrumentele locale. Astfel, regimurile totalitare respective nu au nicio legătură cu momentul unificării politice a Germaniei, Italiei sau României.
În același sens, ideea că România s-a format târziu și că tot târziu a devenit și monarhie a ajuns, pentru unii, un loc comun, dar unul găunos. Țările românești s-au unificat – cum spuneam – târziu (ca și țările germane și cele italiene), dar ele există de peste un mileniu, încă din finalul etnogenezei. Iar monarhia de drept divin (domnul era „din mila lui Dumnezeu”) a fost forma noastră de guvernare încă de la începuturile statale, adică secole la rând. Dinastia de Hohenzollern a însemnat instaurarea monarhiei constituționale, ceea ce este cu totul altceva. De altminteri, Constituția modernă din 1866 a fost pregătită în vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza de către fruntașii români cu studii în Occident și după principiile liberal-democratice, reiterate de revoluțiile de la 1848-1849. Unitatea politică românească s-a format târziu, dar mai temeinic decât altele. De exemplu, Spania s-a format în secolul al XV-lea, iar Marea Britanie pe la 1700, dar nu aș zice că unitatea acestora este una perfectă sau indestructibilă. Dimpotrivă, să ne amintim ce se întâmplă în Catalonia, în Scoția, în Țara Bascilor, în Irlanda de Nord etc.
Iarăși, din dorința de a sublinia „formele fără fond” sau occidentalizarea noastră târzie și parțială, unii aduc ca argument slavonismul cultural. Se știe că românii – cu originea, limba și numele venite de la Roma și cu credința răspândită în latinește, dar cu biserica și cu limba cultului, a culturii și a cancelariilor medievale venite din Răsărit, au sintetizat într-un fel cele două moșteniri continentale. Dar acești „critici”, nefăcând distincția între limba slavonă și scrierea slavonă (scrierea cu alfabet chirilic) ajung la absurdități. Las la o parte faptul că limba slavonă a fost la noi o limbă a bisericii și o limbă cultă, precum latina în Occident, nu o limbă vie, vorbită de popor. Am auzit însă reproșul că „românii sunt înapoiați fiindcă au folosit slavona până la 1830-1840”. Românii, prin elitele lor culte – care reprezentau în Evul Mediu sub 1% din populație (nici în Occident nu ocupau o pondere mult mai mare) – au scris numai în slavonește, atât cât au scris, până prin secolul al XV-lea. Din secolul al XV-lea, avem primele mărturii de scrieri în limba română, deși s-au păstrat ca sigure doar cele din secolul al XVI-lea încoace. Aceste scrieri în românește sunt însă redactate cu buchii, adică cu semnele chirilice cunoscute anterior și adaptate nevoilor fonetice ale limbii române. Tot din secolul al XVI-lea, din Transilvania, avem și primele scrieri românești cu litere latine, inclusiv variante ale rugăciunii „Tatăl nostru”. Sub influența Reformei protestante din secolul al XVI-lea, și românii au accelerat (prioritar în Transilvania) trecerea la limba poporului, la limba română folosită și în scris. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, la Brașov, un muntean (diaconul Coresi) a tipărit pentru prima oară în românește (tot cu litere slave) cărți religioase. Din secolul al XVIII-lea, s-a accentuat mișcarea de introducere a alfabetului latin în locul celui chirilic. O vreme, câteva decenii prin secolul al XIX-lea, a funcționat și un alfabet de tranziție (chirilic-latin), dar acesta a fost repede abandonat. Una dintre primele măsuri ale lui Alexandru Ioan Cuza (după 1859) a fost înlocuirea oficială a alfabetului chirilic cu cel latin, în toate scrierile și în toate instituțiile. Prin urmare, este straniu să spunem că românii „au folosit slavona până în secolul al XIX-lea”.
Prin urmare, nu numai că nu știm să construim drumuri bune și să ne chivernisim țara, dar nu știm nici să aniversăm, nici să celebrăm, nici să sărbătorim. În marasmul general al ignoranței în care ne mișcăm, receptăm cu nonșalanță minciuni, naivități, aberații, iar atunci când vrem să sărbătorim solemn ceva sau pe cineva, ne lovim de ridicol, de ironie, de confuzii. Ne dăm cu părerea în chestiuni istorice, ca și cum am vorbi despre fotbal, despre mâncare sau despre modă. Iar când se aude câte o voce avizată, aceasta se pierde în noianul înșelător al celorlalte voci, încât oamenii de rând nu mai știu ce să aleagă. Am văzut și articole decente, ale unor oameni serioși și instruiți, care atrăgeau atenția asupra primejdiei dezinformării, articole întâmpinate de unii, pe bloguri, sub masca anonimatului sau a pseudonimului, în limbaj grobian, cu vorbe licențioase, fără respectarea niciunei formule de politețe elementară.
Și totuși, rămân la opinia că oamenii și, mai ales tinerii, de oriunde și de oricând, caută modele și au nevoie de modele, așa cum au nevoie și de certitudini. Dacă punem totul sub semnul îndoielii, de la mamă până la patrie, și de la bine până la adevăr și dreptate, cum vom putea duce viața mai departe? Dacă vom lua în derâdere valorile și personalitățile și dacă vom trata lumea asta otova, ce se va alege din moștenirea culturală, din erudiție și acribie, din spiritualitate. Aud că unora dintre tineri le este greu să mai citească integral romane și poezii, pe motiv că primele sunt prea lungi, iar celelalte plicticoase sau alambicate. Nu mă refer aici la literatura pe suport de hârtie! Nu se mai citește beletristică nici pe laptop sau tabletă sau telefon! Nu mai există răbdarea de a savura un roman de 200 de pagini, fiindcă nu se poate – cum mi-a spus un interlocutor – „urmări acțiunea”. De aceea, nu ne mai putem mira că nu se știe istorie, nici recentă și nici mai îndepărtată. Am ajuns la ceea ce voia să evite acum aproape două milenii și jumătate un filosof grec, elev al lui Socrate, Aristip, adică am ajuns „să stea o piatră peste altă piatră”. De unde vine expresia? Fiind întrebat de un părinte la ce-i va folosi fiului său dacă va face școală și va fi bine educat, Aristip răspunse: „Dacă nu la altceva, cel puțin ca atunci când este la teatru să nu stea ca o piatră peste altă piatră”. Adică să nu stea pe piatra (marmura) amfiteatrului o altă „piatră”, adică o ființă devenită monument de ignoranță umană.
Eu mai cred însă în îndreptare, care ar putea să vină tot prin școală, prin școala bine gândită și bine făcută, cu dascăli dăruiți și mai bine plătiți (ca să poată trăi și fizic și spiritual) și cu elevi școlarizați integral. Și ar trebui început cu începutul: educarea tuturor celor de vârstă școlară în școli bune. Înainte de „analfabetismul funcțional” trebuie eradicat analfabetismul elementar, fiindcă avem copii mari (și adulți, din păcate) care nu cunosc alfabetul, nu recunosc literele și nu pot să scrie nici cu majuscule. Prin alfabetizare și realfabetizare, am putea aspira și la noi generații culturale, ca să ne onorăm statutul de „trestii gânditoare”, cum zicea Blaise Pascal. Sănătatea minții ar trebui bine corelată cu sănătatea corpului (Mens sana in corpore sano) – loc unde, alături de educație intervine sănătatea și alături de învățători și profesori se situează medicii și farmaciștii – fapt prin care am avea asigurată nu doar supraviețuirea lașă, ci și viețuirea demnă. Dacă statul nostru, preocupat mai mult de politică decât de viață, ar afecta o parte rezonabilă din buget educației și sănătății, succesul României de mâine ar fi asigurat și atunci ne-am putea uita fără să plecăm ochii la destinul glorios al oamenilor de stat de acum un secol, adică la cei care au făcut posibilă sărbătoarea Centenarului Marii Uniri.
Prof. dr. Gabriel Hancu
Universitatea de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie din Tîrgu Mureș
Facultatea de Farmacie, Disciplina Chimie farmaceutică
punctul pe i

2024 a debutat în lumea farmaceutică cu histeria eliberării antibioticelor. Presa prost informată, ca de obicei, a amplificat problema, iar pacienții nu au înțeles nimic, poate nici unii dintre farmaciști sau medicii prescriptori. Ordinul Ministerului Sănătății, menit să reglementeze eliberarea antibioticelor în România, a stârnit dezbateri aprinse cu privire...

...
dr. farm. Marian Pană
orizonturi

Contribuția mea este minimală pentru acest articol. M-am gândit ca este bine să știm cu toții despre strategia națională de sănătate pentru perioada 2023 – 2030, aprobată prin HG (hotărâre guvern) nr. 1.004 din 20 octombrie 2023 (actul legislativ este postat pe site, la sectiunea Legislație/Hotărâri de Guvern).

...
univers farmaceutic
Acest site, numele sau si tot materialul inclus este copyright © Colegiul Farmacistilor din Romania (toate drepturile rezervate).
Reproducerea totală sau parțiala, și sub orice altă formă, tipărită sau electronică, sau distribuția articolelor se face numai cu acordul scris al autorului.
WebDesign by Incorom