arcela Coşnean, covăsneancă prin naştere, braşoveancă prin adopţie, a plecat în 1983 din România, dornică de libertate. Marcela a fost învăţătoare în România, iar la vremea când a plecat a lăsat în urmă tot, nu numai ţara, casa şi un soţ pianist talentat. Tot însemnând mai cu seamă cei doi copii: Vladimir şi Lacrima. Despre perioada celor 2 ani până când şi-a putut aduce alături de ea familia, ca să fie acolo, în Germania, Totul, nu prea vorbeşte. Inţelegi doar că a fost greu. Foarte greu. Şi acest “foarte greu” doar îl dibuieşti, pentru că nu se plânge de greutăţile care i-au trecut prin viaţă şi prin suflet. Emană putere, hotărâre, voinţă şi inventivitate, şi transmite fără să se zgârcească această stare tonică. Şi iţi dai seama, dacă te-ai rătăcit printr-un colţişor din labirintul sufletului tău, speriat de propriile greutăţi, ca în fond nimic nu iţi poate sta în cale atunci când iţi doreşti cu adevărat ceva. Orice! “Aveam 32 de ani când am plecat din România. Eram tânără şi aveam sentimentul că nimic nu mă poate opri din ceea ce eu vreau să realizez! Şi aşa a şi fost! Eram tânără şi nimic nu mi-a stat în cale!”

orbeşte despre necesitatea unei filozofii de viaţă, despre nevoia de a fi liber ca spirit şi de a face absolut orice cu dragoste şi pasiune! “Eu gătesc pentru oaspeţii mei cu dragoste! Doar aşa mâncarea iese bună şi bucură pe ceilalţi. Doar aşa are un anumit gust, doar atunci când pui o bucată de suflet şi dragoste în ceea ce faci”.

-a întors în România după mulţi ani petrecuţi în Germania, şi alţii în Statele Unite, liberă, cu concepţiile occidentului şi cu Leila, al treilea şi cel mai mic copil al său. Şi cu conceptul filozofiei de viaţă al omului cu spirit liber şi bogat. Şi dincolo de această stare, de această filozofie care işi pune amprenta pe orice face în pensiunea sa, fie că primeşte oaspeţi, fie că lansează colecţii de haine pentru copii, mai are un concept de la care nu se abate: “starea de bineţe”. Şi cât de bine sună “bineţe”! Întoarsă în România a cumpărat o casă săsească în Harman, aproape de Braşovul care o adoptase pe la 14 ani ai săi. Cu un copil mic de şcoală, cu echipe de muncitori învăţaţi să cârcotească mai cu seamă dacă o femeie le dă indicaţii şi ştie exact ce vrea, renovează casa şi face din încăperile toate adevărate bijuterii cu gust, har şi artă. Îşi amenajeză caminul şi o pensiune, nu mare, dar atipică prin buclă în timp în care te transpune: bucătăria, un loc din care nu ai mai vrea să pleci,

şi în care de cum intri eşti învăluit în tot felul de miresme: salvie uscată, mentă proaspată, bucătărie în care ai tot sta la poveşti. Apoi intri în salonul de masă, o sufragerie unde, fie ca mănânci, fie că te laşi purtat în discuţii de salon, te inundă cald o muzică de jazz, sau chansonetele lui Aznavour.

ot ce trăieşti în casa de oaspeţi a Marcelei Cosnean este o experienţă greu de redat: e o poveste, eşti un personaj, eşti într-o altă lume, mai cu seama în studioul în care dacă ai norocul să fii cazat, clar eşti într-un alt timp. Undeva, prin anii 1900; dulapuri şi servante Bidermeier, obiecte cu dischis, cuverturi cu chilim aplicate pe catifea, un pat mare din fier forjat cu lenjerie din cânepa, tablouri, un pian cafeniu… Pe una dintre mese, într-un vas mare, măcese uscate şi tărtăcuţe. Prin dulapuri, pe mese, o mulţime de borcane cu plante medicinale, culese şi uscate cu grijă, mărunţite şi combinate cu meşteşug, brănduite şi cu nişte descrieri încântătoare. Dar şi borcanele cu zacuscă de casă, dulceţuri de mere cu mentă, de rubarbă, de căpşuni cu vanilie, toate făcute de Marcela, aşteaptă cuminţi să poposească în cutii dichisite, “ghift box”, alături de o zacuscă de casă şi o sticluţă cu ierburi transilvănene, toate preparate cu artă şi dragoste, acompaniate de şervete de pânza ecru, tivite cu dantelă şi înveselite de inimioare roşii, cusute de mână, cu cruciuliţe. Migală, răbdare, artă, perseverenţă şi multă pasiune! Toate acestea în casa săsească din Harman, unde Marcela este o gazdă fără vârstă, care nu a trecut prin anotimpuri, ci doar prin starea de bineţe a sufletului!
“De ce ai vrea să trăieşti mult? Mult nu înseamnă neapărat şi bine. Eu vreau să trăiesc atât cât e să fie. Dar cât trăiesc să fiu liberă şi să pot face tot ceea ce îmi place. Să mă bucur de ce fac în fiecare zi şi să îi bucur pe cei din jurul meu! Important este prezentul. Trecutul nu îl mai putem schimba. Viitorul, îl facem trăind prezentul aşa cum ne e bine. Importanţa este ziua de astăzi! Important e trandafirul!”, mai spune Marcela zâmbind, vrând parcă să te prindă dacă ai făcut legătura telepatică cu gândul ei furiş către Gilbert Becaud…l’important c’est la rose…

eobosită, cosmopolită, dar cu modestia aceea firească a omului sigur pe el, Marcela Coşnean vrea să schimbe lumea şi să dea peste cap “liniştea” Harmanului prin seratele muzicale pe care le organizează cu prietenii săi muzicieni, şi prin proiecte ambiţioase culturale pe care vrea să le dezvolte într-o cetate din apropiere unde visează că, într-o biserică fortificată, să se audă acorduri şi muzică bună care să aducă ceva nou şi bun tuturor semenilor săi.