Gala Farmacistilor
Medicina BioPosturală

Data: 09/06/2016
stiinte farmaceutice

Viața în evoluția ei de la animal la ființa umană, a trecut de la postura patrupedă către postura bipedă în devenirea ei către hominizare. Pe parcursul milioanelor de ani, omul a reușit să-și găsească poziţia verticală, dar fără să își pună întrebări asupra mecanismului care îi permite această postură.

Prof. Univ. Dr. Marian -Vladimir CONSTANTINESCU

C
orpul uman este un ansamblu de structuri elementare dispuse într-un anume echilibru și supuse gravitației. Încă de la naştere, și mai precis din perioada copilăriei, atunci când caută să se ridice, omul se luptă cu gravitația pentru a-și asigura stabilitatea şi a-și organiza orientarea în spaţiu. Copilul capteză informația senzorială de la ochi, urechea internă, picioare, mușchi şi piele, iar creierul prelucrează schema corporală pentru a înţelege rapoartele corpului față de mediul înconjurător în context spaţial şi temporal.


Ce este Posturologia?
Când omul a îndrăznit să observe cum corpurile cereşti se supun legilor mecanicii, a început să se gândescă și la corpul său în ceea ce priveşte masa, acceleraţia, forţa și echilibrul. La interfaţa mai multor discipline medicale a apărut o ramură nouă, medicală și paramedicală, denumită Posturologie (lat. postura = postură și gr. logos = știință) sau Medicină BioPosturală care studiază mecanismele biomecanice și neurofiziologice care reglează echilibrul omului în poziţie verticală și/sau în mișcare și corectează tulburările funcţionale ale sistemului postural. Rezultată în urma cercetărilor fundamentale iniţiate în cursul anilor '50, în Italia, Franţa, Portugalia şi SUA, această ramură medicală transdisciplinară a ajuns la maturitate în 1985, când la Paris, l'Association Posture et Équilibre a publicat normele echilibrului ortostatic.

Ce este Sistemul Postural?
Între informaţiile primite de la organele senzoriale (ochi, ureche internă, mușchi și piele) și reprezentările mentale care asigură echilibrul corpului uman în spaţiu se stabilește o corelaţie în stabilirea reglărilor posturale necesare acţiunilor posturale automatizate conform unor scheme motorii pre-programate. Sistemul care gestionează aceste activităţi de postură și cinetică se numește Sistem Postural. Sistemul postural este alcătuit din următoarele elemente:
• exoceptori (receptorii senzoriali de informație din afara organismului) care transmit mesaje către sistemului nervos central și ne poziționează în relație cu mediul extern (retina, aparatul auditiv, simțul tactil);
• proprioceptori (receptorii senzoriali de informație din interiorul organismului) care transmit mesaje către sistemului nervos central, care fac cunoscute pozițiile relative ale diferitelor segmente ale corpului unul față de celălalt;
• centri de conducere care integrează informațiile primite de la acești receptori, și elaborează un răspuns adecvat fiecărei situații;
• efectori (mușchii).
Când sistemul postural prezintă tulburări funcţionale, informaţiile senzoriale sunt discordante, ansamblul sistemului se dereglează și apar unele tulburări (rău de mare, rău de mișcare, instabilitate etc), iar creierul va face apel la dimensiunea cognitivă pentru a găsi o strategie de compensare.

Cum este definită Postura corectă?
O postură corectă influențează modul în care ne percep ceilalți, dar în egală măsură reprezintă modul în care ne percepem. Se poate afirma că o postură corectă transmite creierului că totul este bine, iar starea noastră de sănătate se află în parametri optimi.

Postura corporală normală reprezintă o "funcție a corpului omenesc bazată pe acțiunea sinergică și coordonată a elementelor aparatului locomotor și a sistemului nervos central și periferic, cu ajutorul cărora se mențin stabilitatea corpului, echilibrul și raporturile constante între segmentele lui, între acesta și mediul înconjurător" (Cordun Mariana, Postura corporală normală și patologică, 1999).
Postura corectă este aceea în care capul se centrează pe pelvis, faţa este îndreptată înainte şi centura scapulară se află aproximativ în acelaşi plan cu pelvisul. Când omul stă în picioare corect, greutatea corpului este distribuită uniform. O linie trasată în jos, de la ureche, trebuie să treacă prin centrul osului calcaneu; dacă linia cade în faţa acestui punct, muşchii gâtului și ai coloanei vertebrale se vor afla sub tensiune, pentru a susţine capul. Pe măsură ce capul este ţinut anterior faţă de poziţia corectă se produc modificări compensatorii ale curburilor normale ale coloanei vertebrale, care, dacă se prelungesc, determină modificări permanente, ce vor avea efect asupra fiecărui aspect al mecanicii corporale. Apar probleme asemănătoare în cazul în care capul este ţinut într-o parte sau dacă pelvisul se află înclinat anterior ori posterior.

Ce este Activitatea Tonică Posturală?
Postura este o atitudine „statică", cu puternice limite de oscilaţie, în timp ce Echilibrul este „dinamic" şi poate fi menţinut sub oscilaţii mai ample, care necesită o serie de atitudini posturale ce ţin proiecţia centrului pe pământ, în poligonul de susţinere.
Activitatea Tonică Posturală (diferită de tonusul muscular) reprezintă activitatea musculară ce asigură poziţia verticală, o activitate motorie, care utilizează trasee senzoriale, fiind reglată de un sistem complet de aferenţe şi eferenţe. Datorită complexităţii sale, sistemul postural necesită o serie de informaţii care sunt percepute continuu de receptori. Ei trimit informaţii, prin fibrele nervoase, direct la sistemul nervos central, care comandă muşchii efectori. În afară de receptori, sistemul postural utilizează şi informaţiile care vin de la organele sale senzoriale, reprezentate de ochi, aparatul vestibular din urechea internă, bolta plantară şi sistemul stomatognat. Ochiul şi urechea internă asigură echilibrul corpului în spaţiu. Bolta plantară reprezintă partea finală a lanţului cinetic ce menţine echilibrul din timpul mersului, al alergării etc. Mandibula are funcţie respiratorie şi de sprijin pentru sistemul os hioid-trahee, acţionând şi ca stabilizator al poziţiei craniului.
Ocluzia dentară este parte a acestui sistem şi reprezintă o staţie importantă pentru proprioceptori şi exteroceptori, asigurând o verticalitate corectă. Pentru asigurarea stabilităţii poziţiei sale verticale, omul, imobil în aparenţă, îşi reglează permanent postura şi „oscilează". Dezechilibrele posturale apar când unul sau mai mulţi receptori nu trimit informaţii corecte. După reprogramarea receptorilor se obţine reglarea posturală şi se pot trata şi preveni leziunile. De multe ori, reprogramarea posturală se realizează prin exerciţii oculare, miogimnastică orală sau prin exerciţii de respiraţie şi utilizarea ortezelor posturale. Postura unei persoane este influenţată de numeroşi factori structurali, cel mai important în determinarea sa fiind factorul metabolic şi, în special, cel psihic.

Ce este Sistemul Postural Fin?
Toate acestea demonstrează că între diferitele organe există o asemenea interrelaţie încât clinicianul nu poate să aibă altă opţiune decât să considere pacientul în globalitatea sa, el nemaiputând trata individul doar în funcţie de singura sa specialitate terapeutică. A nu se înţelege, însă, că practicianul trebuie să cunoască totul pentru a asigura îngrijirea pacientului. Devine indispensabilă cunoaşterea semnelor clinice majore care îi permit clinicianului ca, în cadrul diagnosticului, să direcţioneze pacientul către alţi specialişti, cu care trebuie să se afle în legătură, în scopul eficientizării tratamentului prescris. Controlul fin al posturii ortostatice este rodul numeroşilor factori biomecanici, senzoriali, neuropsihologici, integraţi în timp real, într-un ansamblu denumit Sistem Postural Fin (SPF). Dereglările, uneori infime, pot explica simptomele pacienţilor posturali care populează sălile de aşteptare cu vertije, dureri lombare, cervicale sau dureri oro-faciale inexplicabile. Sunt interesate specialităţi multiple: oftalmologia, otorinolaringologia, neurologia, podologia, ortopedia şi medicina dentară. Ca orice sistem de reglare ce permite menţinerea homeostaziei, sistemul postural fin are intrări constituite de receptorii săi senzoriali, ce-l informează despre variaţiile dintre axa corpului şi mediul ambiant, precum şi de receptorii senzitivi, care-l informează despre variaţiile poziţiei diferiţilor muşchi, dar şi despre amplasarea viscerelor şi circulaţia sanguină. Aceşti receptori, denumiţi exteroceptori sau endoreceptori, în funcţie de originea informaţiilor pe care le transmit, sunt stimulaţi, constant, în poziţia verticală, de mişcările lente şi cu amplitudini reduse, consecutive perturbărilor interne sau externe. Variaţiile posturale minime faţă de mediu sunt percepute, în principal, de retină, de sistemul otolitic, de bolta plantară şi de muşchii membrelor inferioare şi sunt transmise la sistemul nervos central, care organizează şi întreţine o mişcare continuă de stabilizare. Ca răspuns la perturbările SPF are loc o microdinamică permanentă, ce prezintă mai multe intrări şi o singură ieşire faţă de activitatea musculară şi tonus, numită „cale finală comună".

Ce este Sindromul de Deficienţă Posturală?
O dereglare a unuia sau a mai multor receptori ai SPF antrenează transmiterea mai multor date eronate la sistemul nervos central.
În acest caz se exercită presiuni anormale asupra scheletului şi articulaţiilor şi este nevoie de o activitate suplimentară a întregului organism pentru a se încerca restabilirea echilibrului, ceea ce poate provoca diferite tulburări fiziologice. Este ceea ce se numeşte Sindromul de Deficienţă Posturală (SDP), descris de portughezul Da Cunha (1979) caracterizat printr-o hipertonie paravertebrală unilaterală, asociată, frecvent, cu o bogată simptomatologie (tabelul).

univers pharma

P
entru a identifica în mod obiectiv acest sindrom, specialiştii din domeniu posturologiei au recurs la un examen simplu, care se realizează cu platforma de stabilometrie. Datele obţinute sunt comparate cu normele stabilite pentru populaţia normală, după care se efectuează diferite teste pentru verificarea bunei funcţionări a fiecăruia dintre receptorii SPF. Se poate stabili, astfel, sursa unei tulburări de postură, sau aceasta poate fi chiar prevenită. Când terapeutica nu dă rezultate sau când acestea nu durează în timp pot fi utilizate câteva tipare; primul nivel ce permite suspectarea SDP este anamneza, asociată cu examenul tulburărilor morfologice. Dacă o anamneză globală bine condusă poate permite frecvent evocarea unui SDP, mai ales când simptomatologia e bogată, cu mai mult de 10 semne (tabelul), repartizate, în principal, pe aceeaşi parte a corpului, pacientul se plânge de durere pe o parte. În aceeaşi măsură, diagnosticul poate fi orientat de o analiză morfologică ce arată o înclinare, ori o rotaţie a capului, o basculare a umerilor sau a bazinului, un genunchi, un picior orientat spre interior ori spre exterior.
Numai examenul dinamic al tonusului muscular al ansamblului axei corporale va permite să stabilească dacă pacientul prezintă o disfuncţie localizată cu contracturi segmentare ori o disfuncţie sistematizată, un veritabil SDP cu hipertonie pe o singură parte sau generalizată la ansamblul musculaturii posturale. Testul posturodinamic analizează răspunsul muşchilor coloanei vertebrale la propria lor întindere, ceea ce relevă mecanismul reflexului miotatic şi hipertonii paravertebrale unilaterale sau bilaterale ale ansamblului coloanei vertebrale, care înseamnă SDP. Peste o treime dintre pacienţii care se prezintă pentru evaluare posturală au o formă de SDP. Este esenţial să se pună în evidenţă veritabilele SDP. Antecedentele respectivilor pacienţi pot fi, uneori, prea bogate şi foarte vechi; reacţiile lor biomecanice, precum şi cele emoţionale sunt, adeseori, intense.
Ele sunt agravate frecvent de tratamente invazive (orteze,lentile corectoare, gutiere etc.), tratamente corectoare cu scop mecanic intensiv. Înainte de a iniţia o reprogramare posturală, medicul posturolog va efectua o deprogramare posturală, reprezentând aducerea corpului într-o poziţie neutrală; apoi va căuta prezenţa zonelor ce perturbă poziţia pacientului la nivel vizual, podal, oral proprioceptiv sau visceroceptiv.
Posturologia dezvoltă un limbaj clinic simplu, care permite specialiştilor o comunicare reală între ei, propunând o grilă comună de interpretare a disfuncţiilor posturale, adoptată, în prezent, de neurologi, psihologi, oftalmologi, otorinolaringologi, ortopezi, stomatologi, medici sportivi, fizioterapeuţi, chinetoterapeuţi, osteopaţi şi podologi. Astfel, este posibilă, o analiză globală a individului, prin evaluarea stării de activitate a tonusului postural, prin intermediul unor mijloace clinice simple, validate printr-un protocol de diagnostic digital neinvaziv (biometrie digitalizată, baropodometrie, stabilometrie, analize morfologice, etc) care ajută în descoperirea unor deficite anatomice şi funcţionale ale receptorilor posturali.
În funcţie de competenţele sale, posturologul va trata zona ori zonele care incomodează postura sau va direcţiona pacientul către un alt specialist. Dacă sistemul postural este perturbat de boli neurologice sau afecțiuni ale organelor senzoriale, disciplinelor medicale, care studiază aceste patologii le revine și menirea de a le trata.


Prof. Univ. Dr. Marian -Vladimir CONSTANTINESCU, DDS, PhD Președinte Holistic Dental Medicine Institute - ROPOSTURO
Programări marți și joi prin https://www.consultaclick.ro
Marian Pană
cogito

Dacă cineva îmi spunea -în luna februarie- că se va declara stare de urgență -în luna martie- în câteva țări europene n-aș fi crezut că este posibil așa ceva. Cum a declarat și președinta Comisiei Europene: “am subestimat coronavirusul”.
Prioritatea priorităților (încă e timp -chiar și-n ceasul al treisprezecelea!-): autoritățile să asigure echipament de protecție (măști, mânuși, halate etc) pt personalul ...
univers farmaceutic
Acest site, numele sau si tot materialul inclus este copyright © Colegiul Farmacistilor din Romania (toate drepturile rezervate).
Reproducerea totală sau parțiala, și sub orice altă formă, tipărită sau electronică, sau distribuția articolelor se face numai cu acordul scris al autorului.
WebDesign by Incorom