Propunerea formulată de ADRFR (Asociația Distribuitorilor și Retailerilor Farmaceutici din România) privind modificarea Legii nr. 95/2006 și introducerea conceptului de „telefarmacie", respectiv posibilitatea funcționării farmaciei în absența farmacistului, reprezintă una dintre cele mai controversate teme din domeniul farmaceutic românesc din ultimii ani. Deși inițiatorii argumentează necesitatea modernizării și digitalizării serviciilor farmaceutice, implicațiile profesionale, etice și de siguranță a pacientului sunt majore și necesită o analiză mult mai profundă.

După ani întregi în care s-a discutat despre rolul clinic al farmacistului, despre extinderea serviciilor farmaceutice, despre integrarea sa în echipa medicală și despre importanța consilierii pacientului, se reușește să se vină spectaculos din urmă și să se propună exact opusul: „Hai să vedem dacă farmacia poate funcționa și fără farmacist".

În ultimii ani, dacă vrei să faci orice idee să pară modernă, îi adaugi prefixul „smart", „digital" sau „tele". Din acel moment, totul devine automat inovator și disruptiv.

Telemedicină? „Perfect logic", ni s-a spus. În practică, de multe ori înseamnă un apel video pixelat în care pacientul încearcă să arate o erupție cutanată cu camera frontală, iar medicul întreabă pentru a treia oară: „Mă auziți acum?".

Telemuncă? Funcționează… teoretic. Practic, după pandemie am descoperit că mulți absolvenți ai Facultății de Farmacie visează să lucreze „remote", preferabil din pat îmbrăcați în pijama, cu camera închisă și status pe Teams: „busy".

Teleșcoală? Am supraviețuit, într-adevăr. Dar rezultatele încep să se vadă. Este suficient să privești nivelul de pregătire al multor absolvenți de liceu sau chiar de facultate ca să înțelegi rapid că „merge și online" are niște limite serioase.

Telefarmacie? Aici lucrurile devin cu adevărat delicate. Pentru că depinde foarte mult dacă vorbim despre tehnologie care sprijină farmacistul sau despre tehnologie folosită ca pretext pentru a scăpa de el.

Sigur, toate aceste instrumente au utilitatea lor în anumite contexte. Dar experiența ultimilor ani a arătat destul de clar că orice activitate mutată exclusiv online vine inevitabil la pachet și cu o scădere a contactului real, a atenției și, uneori, a calității actului profesional.

Digitalizarea serviciilor medicale și farmaceutice este un fenomen inevitabil. Telemedicina a devenit deja o componentă integrată a sistemelor moderne de sănătate, iar pandemia COVID-19 a accelerat dezvoltarea serviciilor la distanță.

În teorie, telefarmacia poate avea beneficii reale în zonele izolate sau deficitare din punct de vedere al resursei umane farmaceutice. Accesul pacienților la consiliere farmaceutică sau monitorizare terapeutică ar putea fi îmbunătățit prin utilizarea platformelor digitale. Desigur, asta presupune că există infrastructură digitală funcțională, acces real la tehnologie și pacienți interesați să utilizeze astfel de servicii, ceea ce, în multe zone din România, rămâne mai degrabă optimism administrativ decât realitate.

În majoritatea statelor occidentale, telefarmacia înseamnă extinderea controlată a serviciilor farmaceutice către zone izolate, cu supraveghere strictă și responsabilitate profesională clar definită. Nu înseamnă transformarea farmaciei într-un automat de distribuție medicamentoasă supravegheat de o cameră web și un apel pe Teams.

Unul dintre argumentele frecvent invocate pentru susținerea telefarmaciei este deficitul de farmaciști în anumite zone geografice. Problema există și este reală, mai ales în mediul rural sau în localitățile mici, unde multe farmacii întâmpină dificultăți în recrutarea personalului calificat.

Totuși, exact aici apare problema majoră. În România există riscul ca noțiunea de „telefarmacie" să fie tradusă foarte balcanic: „Lasă că merge și fără farmacist, îl sunăm pe WhatsApp dacă apare ceva."

Iar acest lucru explică reacțiile extrem de dure venite din partea corpului profesional farmaceutic. Pentru mulți farmaciști, propunerea nu a fost percepută ca modernizare, ci ca încă un pas spre transformarea farmaciei într-un simplu punct comercial de distribuție a medicamentelor.

Pentru că farmacia comunitară nu este supermarket. Nu este benzinărie. Nu este automat de distribuție medicamentoasă. Sau, cel puțin, așa speram.

Farmacistul nu este decor ambiental între rafturile cu suplimente și promoțiile la dermato-cosmetice. El este profesionistul care verifică prescripții, identifică interacțiuni medicamentoase, previne erori terapeutice, consiliază pacientul și răspunde juridic și profesional pentru actul farmaceutic.

Dar probabil toate acestea pot fi rezolvate elegant printr-o tabletă montată lângă casa de marcat: „Pentru reacții adverse, apăsați tasta 2."

Farmacia comunitară nu este un simplu punct comercial de distribuție a medicamentelor. În toate statele europene, farmacia este definită ca unitate sanitară, iar farmacistul reprezintă profesionistul responsabil de actul farmaceutic.

Legea nr. 266/2008 prevede explicit obligația funcționării farmaciei în prezența farmacistului. Nu „aproximativ prezent". Nu „online". Nu „disponibil pe video-call între orele 10 și 14".

Și aici apare întrebarea fundamentală: cine răspunde dacă se întâmplă ceva rău?

Pacientul primește tratamentul greșit. Apare o eroare de prescriere. Există o interacțiune severă. Un pacient nu înțelege schema terapeutică. Cine își asumă responsabilitatea? Routerul? Camera web? Contul de Zoom?

Întregul cadru legislativ românesc este construit pe ideea că farmacia este unitate sanitară, iar farmacistul răspunde direct pentru actul farmaceutic. Dacă scoți farmacistul fizic din ecuație, începe să se prăbușească inclusiv responsabilitatea profesională, răspunderea disciplinară și controlul real al actului farmaceutic.

Argumentul principal invocat pentru susținerea acestor idei este deficitul de personal, mai ales în mediul rural. Problema există și este reală. Dar modul în care se încearcă rezolvarea ei are o ironie aproape poetică.

Ani întregi, profesia farmaceutică a fost împinsă agresiv spre comercializare:

target-uri; vânzări; promoții; carduri de fidelitate; presiune economică; pierderea autonomiei profesionale.

Iar acum concluzia pare să fie: „Nu mai vin farmaciști în sistem? Perfect. Hai să vedem dacă putem funcționa fără ei."

Este echivalentul medical al situației: „Piloții pleacă din companie. Să testăm dacă avionul poate zbura prin control telefonic pe Whatsapp."

Partea cea mai fascinantă este că întreaga discuție pare purtată aproape exclusiv în termeni economici și logistici. Foarte puțin se discută despre pacient.

Ce se întâmplă când: se eliberează greșit un medicament; apare o contraindicație; pacientul confundă tratamentele; cineva cere sfat pentru automedicație?

Îl punem în „virtual waiting room"? Primește un chatbot cu mesajul: „Bună ziua! Cum vă putem ajuta astăzi?"

Farmacia comunitară reprezintă adesea ultimul filtru profesional înainte ca medicamentul să ajungă la pacient. Uneori, farmacistul este cel care observă greșeala pe care nimeni altcineva nu a văzut-o. Eliminarea lui fizică din farmacie înseamnă slăbirea exact a acelui filtru care încă mai repară disfuncțiile sistemului.

În timp ce în alte state farmacistul vaccinează, face screening, monitorizare terapeutică și farmacovigilență, noi dezbatem dacă mai este necesar să fie prezent în farmacie.

Este aproape impresionant prin absurd.

În loc să discutăm despre: servicii farmaceutice clinice; remunerarea actului profesional; integrarea farmacistului în sistemul de sănătate; dezvoltarea farmaciilor rurale; combaterea pseudoștiinței și automedicației; noi discutăm: „Dar dacă farmacia ar merge și fără farmacist?"

Există o diferență uriașă între: „folosim tehnologia pentru a sprijini actul farmaceutic" și „eliminăm farmacistul pentru că este mai ieftin și mai comod".

Deocamdată, ideea unei farmacii comunitare obișnuite care să funcționeze legal fără farmacist prezent pare foarte greu de susținut juridic și professional. Eu nu cred că se poate implementa așa ceva. Și probabil exact aici se termină, de regulă, entuziasmul corporatist pentru „inovație disruptivă".

Iar dacă într-o zi vom ajunge să considerăm că prezența farmacistului într-o farmacie este opțională, atunci poate ar trebui să avem și onestitatea schimbării denumirii. Nu „farmacie", ci: „Punct de distribuție medicamentoasă asistată video."

Sună rece, impersonal și absurd. Exact cât trebuie.

Prof. dr. Hancu Gabriel
Universitatea de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie „George Emil Palade" din Tîrgu Mureș
Facultatea de Farmacie, Disciplina Chimie farmaceutică