„În închisoare nu existau zile,
ci doar ore“
Am avut în faţa mea un om care știe ce e
infernul. Şi nici măcar nu trebuia să îl
fi citit pe Dante.
A intrat tânăr în închisoare și a ieșit
bătrân. Pentru că fenomenul Pitești a
schingiuit mai cu seamă sufletul.
„În închisoare nu existau zile, ci doar
ore“ spune istoricul Ciuceanu. Privește
în gol, în neantul de unde a crezut că
nu se va mai întoarce. Trăiește și acum
în vremea aceea. Se înviorează însă
când rostește numele camarazilor și se
revoltă când trebuie să spună numele
torționarilor. De fel vorbește încet, firav,
cuvintele nu sunt rostite clar și de multe
ori terminația lor îi scapă, lăsându-te să
le ghicești în contextul dat.
„Istoria nu are timp, ci doar o veșnică
picurare de oameni și întâmplări“ - Radu
Ciuceanu, istoric
Dar când îi vin pe buze torționarii,
mimica se schimbă brusc și numele
acelea se aud clar și răspicat; fiecare
consoană și vocală își are rostul și
locul ei și vocea sa capătă rezonanțe
nebănuite. Le spune numele și locul de
unde erau, ar fi în stare să le facă biografia
pe loc și totul mă duce cu gândul la o
invocare. E ca și cum și-ar dori ca aceștia
să se materializeze acolo, printre noi…
Radu Ciuceanu este unul dintre
studenții ce au trecut pe la Pitești. A trecut
prin fenomenul groazei și nu știi de
unde mai are puterea memoriei timpurilor
în care au fiert în smoală.
Erau tineri și aveau aripi. Au fost
închiși ca să nu le mai aibă. Niciodată!
Erau tineri și plini de elan. Au fost
închiși ca să se târâie!
Erau tineri și inteligenți. Au fost
închiși ca să nu mai aibă idei!
Erau tineri și credincioși „în alte
forțe și în Dumnezeire“ spune el. Au
fost torturați ca să nu mai creadă decât
în forța întunericului și această nouă
credință să și-o strige deopotrivă cu
renegarea
religiei, a familiei, a tot ce
aveau mai sfânt.
„Au vrut să distrugă tineretul,
să termine osatura acestei țări“
800 de tineri studenți încarcerați în
temnița Diavolului. Cobaii unui experiment
dement, care pe pământul românesc
a prins viață, că ce nu poate fi posibil acolo
unde un cioban avertizat de moarte își
pregătește groapa jelind cu oaia sa, iar un
zidar își ucide copilul nenăscut și soția?!
…unde oamenii se uită peste gardul vecinului
pentru a-i număra caprele și unde
imnul de stat e un bocet ce nu mai trezește
pe nimeni niciodată din somnul cel mai
adânc dormit vreodată de vreo nație pe
pământ. Și uite ce monștri naște somnul
unei națiuni.
„Faptul că am fost 800 de studenți
închiși la Pitești să știți că înseamnă foarte
mult. Și să vă spun și de ce. Pentru că eram
tineri. Au vrut să distrugă tineretul, să
termine osatura acestei țări. De ce? Pentru
că tânărul nu pune preț pe viața lui. El și-o
oferă cu ușurință pentru o cauză. Poate nu
știe încă să o prețuiască precum maturul
sau bătrânul. Tânărul însă crede. În alte
forțe și în Dumnezeire.“
Și este și normal ca 800 de studenți să
însemne mult. Ar însemna și acum mult.
Pentru că nu erau orice fel de tineri. Și nu
oricare dintre studenți închiseseră ei. Erau
conducătorii unei mișcări. Erau cei care
se avântaseră într-o luptă a conștiinței și aveau certe calități de conducători de mase
care i-ar fi urmat.
Sinuciderea, ca ultim gest
al demnității umane,
în lupta cu demonii
„Și nu atât suferința din închisoare
contează. S-o lăsăm. Contează că am
luptat acolo. Unii au putut trece pragul și
au avut curajul să se sinucidă. Au murit
cu demnitate. Îi invidiam pe aceștia“ mai
spune istoricul Radu Ciuceanu.
Și ce reacție să ai în fața ușurinței
cu care dă la o parte suferința de parcă
ar fi simțit-o și trăit-o altcineva în locul
lui? Lasă suferința ca pe-o bagatelă și
își continuă discursul cu ardoare despre
lupta din detenție și despre rezistența
din închinsori: Pitești, Gherla, Jilava…
Și rămâne o dimensiune de neînțeles:
sinuciderea ca ultim gest al demnității
umane.
Într-o închisoare în care tinerii au
fost cobaii unui experiment aproape
necunoscut semenilor lor, care nu se știe
din ce motive nu se predă azi în școli, și
nici nu îl vedem în vreun memorial, sinuciderea
era gestul maximei demnități.
Și devenise motiv de invidie. „Despre
suferința suportată acolo nu vreau să
vă vorbesc. Nici măcar nu îndrăznesc
să v-o sugerez!“ M-au speriat vorbele
astea. Dacă nici măcar sugestia nu este
posibilă, atunci ce a fost cu adevărat?!
Vorbesc însă suficient ochii lui, privirea,
și uneori, în unele momente, atitudinea
trupului. Există răni ce nu mai pot fi vindecate
niciodată. Și tare mă tem că nici
măcar în lumea de dincolo, sau în oricare
alte lumi ar mai pleca omul când se desprinde
de pe pământ nu mai e posibilă
vindecarea. Și cum să avem pretenția
la vindecare dacă acei călai ce trăiesc și
azi – că doar nu or fi supraviețuit numai
victimele, nu sunt aduși în fața noastră,
a tuturor? Dacă nici măcar acum, în al
treisprezecelea ceas victimele nu își pot
trage la răspundere călăii?!
Radu Ciuceanu
Între 1948 și 1963 a fost deținut politic, după ce a activat timp de doi ani în Mișcarea
Națională de Rezistență Anticomunistă din Oltenia.
S-a născut la 16 aprilie 1928 în Arad și este doctor în istorie, Președintele Institutului Naţional
pentru Studiul Totalitarismului.
A fost închis timp de 15 ani în penitenciarele Piteşti, Craiova, Jilava, Văcăreşti, Dej, Ploieşti şi
Gherla, fiind arestat pentru prima dată la vârsta de 20 de ani. El a fost condamnat la 15 ani de
temniţă grea, ca şef de lot, alături de generalul Ioan Carlaonţ, pentru că ar fi pus bazele „unei
organizaţii subversive cu caracter terorist, au achiziţionat armament, muniţie şi explozibil, cu
scopul de a înlătura regimul şi de a lupta împotriva Uniunii Sovietice, prin acţiuni de sabotare
şi insurecţie“. În timpul detenţiei, Ciuceanu a trecut prin „experimentul“ de la Piteşti şi prin
demascările de la Gherla.
„Fenomenul Pitești“ a reprezentat un experiment de reeducare ce consta în distrugerea
psihică a individului. Această „operațiune“ a început în 1949, la închisoarea de la Pitești.
Securitatea a pus la cale un plan pentru lichidarea rezistenței morale a deținuților politici,
după modelul lui Anton Makarenko. Experimentul a încetat în anul 1952. Nici măcar în Gulagurile
sovietice nu vom întâlni asemenea metode. Singurul stat unde vom putea observa
procese similare de reeducare va fi China Maoistă, unde a existat un experiment asemănător
în închisorile de la Pekin. Acolo, toți deținuții erau reeducați printr-un proces similar, urmând
a deveni comuniști convinși. La Pitești și Pekin, sistemul de reeducare avea aceleași planuri,
și anume transformarea deținuților în torționari și folosirea lor împotriva altor deținuți, până
la atingerea scopului propus: reeducarea în spiritul comunist. Fenomenul Pitești a depășit în
oroare, și nu în durată, reeducarea maoistă din închisorile de la Pekin.
Ar trebui făcut un proces moral pentru
acei care încă mai aud glasul călăilor,
încă își mai văd camarazii schingiuiți,
încă își resimt durerea. Și mai presus
decât toate este durerea sufletului.
Impactul unei justiții morale ar reda nu
numai demnitatea celor ce încă își mai
duc amintirile acestea printre noi, dar ar
fi un avertisment pentru toți că așa ceva
nu trebuie să se mai întâmple și că nu
vom lăsa să mai fie posibil!“